Ceea ce guvernanţii nu vor să recunoască nici în ruptul capului vede, în schimb, toată lumea, de la analişti la ultimul pensionar atins de recentele măsuri disperate ale guvernului. Glasuri de la case mai mari, cum ar fi dna Angela Merkel, observă că această criză este consecinţa unei risipe nepermise pe care statele – toate! – au făcut-o cu banul public, de 50 de ani încoace. Şi mai avertizează dna Merkel că Germania nu va putea să-i salveze pe toţi.
Aceştia sunt însă oameni care gândesc, deşi au ajuns în funcţii înalte sau tocmai de aceea, ceea ce la noi nu e cazul. La noi, cei care se autointitulează politicieni proiectează nimic altceva decât propria reuşită materială şi cel mult reuşita, materială şi electorală, a propriului partid. Sau, mai precis, a clienţilor din partid sau de alături. La noi risipa banului public se face în continuare de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Plătesc cei de jos, cei săraci, pentru ca bogaţi de tipul dlui ministru de Finanţe, care nu ştie nici măcar cum se prescurtează corect cuvântul Gheorghe, crezând, ca orice semianalfabet, cf. declaraţiei sale de avere, că prescurtarea corectă e Ghe., să se lăfăie în Harley-Davidson-uri sau în case şi maşini scumpe, iar la minister să dea liber la achiziţionarea a tot felul de obiecte cu utilitate secretă. Căci este o bătaie de joc cumpărarea, de pildă, a 30 de binocluri pentru Ministerul Finanţelor. Primul gând care-ţi vine după ce vezi acea listă neruşinată, în valoare, zice-se, de vreo sută de mii de euro, fireşte, după obşteasca înjurătură românească, este la ce pot servi binoclurile. Şi gândul se duce, liber, mai departe: păi, cum la ce? Bugetul e atât de mic, iar ei se uită cu binoclul la el şi li se pare mare.
Nu ştiu dacă dl Vădescu şi cei de aceeaşi teapă simt enorm, dar e clar că văd monstruos. Probabil de aceea îşi permit asemenea achiziţii din banul adunat de la săraci, pentru că, văzut cu binoclul, eventual de artilerie, ceea ce nouă ne pare mic lor li se pare îndestulător. Un alt ministru prosper spune că e bogat datorită succesului în afaceri, pentru care succes a muncit. Când toată lumea ştie cum se fac succesele în afaceri în România postceauşistă. Dacă nu pe autostrada puterii (!?), atunci măcar în rigolele ei. În fiecare zi, la orice oră, auzi de alte şi alte afaceri necurate protejate de oficiali români mai înalţi sau mai scunzi. Acum câţiva ani a fost trimis în judecată (în lipsă, însă) un ins care cumpărase pentru CFR cravate şi nu mai ştiu ce alte inutilităţi de milioane şi milioane de euro. Sau, fie, de lei. Numai că aceştia de care auzim acum nu sunt de fel trimişi în judecată, ci, dimpotrivă, sunt la putere şi pretind că vor salva România din criză. Singurul lucru care ar mai putea să ne salveze ar fi o mare mătură, care să-i măture pe toţi, cu vilele, Harley Davidson-urile şi binoclurile lor cu tot. Dar măturătorul nu mai vrea să se uite în partea asta de hartă, cum o făcuse în decembrie 1989.
Pentru că, pe hârtie, am intrat în rândul lumii, avem voie să ne spunem părerea, chiar aceste lucruri pot fi tipărite fără consecinţe, sper, grave, încât nu ne rămâne decât să ne descurcăm singuri. Dar nu vedeţi că nu suntem în stare să ne descurcăm singuri? Nu se vede cu ochiul liber că ne-ar trebui, nu „o tiranie ca-n Rusia”, vorba lui Caragiale, ci o administraţie de nemţi, care să pună capăt acestei beţii imbecile a cheltuielilor în favoarea numai şi numai a celor de sus, a familiilor lor, a clienţilor lor, a găştii? Dar românul e fudul, că, dacă nu-i, nu-i român…, cum să fie el administrat de nemţi, cum să-i facă lui ordine în casă străinul, când el, de la Mihai Viteazu?… Nu se uită la cei pe care ni-i alegem, mereu şi mereu aceleaşi figuri de manipulatori de opinie, de inşi fără minte, ce să mai vorbim de viziune!, fără nici un fel de preocupare pentru altceva decât menţinerea la putere şi nu aşa, de fudulie, de data asta, ci în interesul afacerilor personale. Bătăliile noastre sunt mărunte, stăm cu ochii pe voturi pentru nimic în Parlament, când lumea, în jurul nostru, este preocupată de viitorul său, care se anunţă sumbru. Pentru că acest moment istoric pare a fi unul crucial pentru umanitate, pare a fi sfârşitul unui fel de capitalism, dacă nu al capitalismului în general.
Nu şi al pieţei libere, dar cu un grad de libertate, dacă ne gândim la bănci şi la delirul acestora supravegheat. Ne-a umplut de indignare faptul că, după ce guvernul american a dotat băncile de acolo cu mii de miliarde de dolari, conducătorii acestora se purtau ca înainte, risipind pe avioane personale, prime enorme ş.a.m.d. Or, dacă o bancă îţi dă un împrumut, te supraveghează la sânge, îţi supraveghează afacerile şi bunurile. Când însă ea primeşte bani gratis, lucrurile se schimbă. Şi ştiţi de ce? Pentru că banii publici sunt consideraţi bani ai nimănui, cu care te poţi purta cum vrei tu. Dacă şi acolo e aşa, ce să mai zicem noi, cu experienţa noastră marxist-leninistă-ceauşistă la capitolele economie şi politică? Poate că n-ar fi rău dacă binoclurile de la Ministerul de Finanţe ar trece la nişte supraveghetori germani, că par singurii serioşi rămaşi pe lumea asta, care să vadă cu ele cam ce semnează dl ministru Vlădescu „Ghe.” şi nu ştiu mai cum. Şi toţi ceilalţi. Că numai cu „Deşteaptă-te, române!” n-a mers şi nu va merge niciodată.
