Mai nou, bietii tovarasi, mai vechii activisti de partid si de stat, sunt cainati pe micile noastre ecrane. si asta mai ales dupa publicarea in presa romana a interviului lui Traian Basescu din Politique Internationale. Iar nu interviul propriu-zis, ci etichetarea lui Ion Iliescu a trezit nostalgia adormita. Putin a contat ca Politique Internationale este o publicatie trimestriala, ca nu urmareste actualitatea imediata, iar interviul dat de Traian Basescu in timpul lunii de suspendare a aparut in numarul de vara al revistei, in iunie. Ocazia era prea buna pentru a fi ratata. Chiar daca interviul era relevant pentru un alt context politic, a fost folosit acum si aici. si cum accesul publicului romanesc la aceasta revista franceza oarecum specializata este limitat, momentul publicarii in presa romaneasca pare sa fi fost ales cu grija. Inca la data la care scriu acest articol, numarul 116 din Politique Internationale, in care se gaseste si interviul care a inflamat politica romaneasca saptamana trecuta, nu se afla postat pe site-ul revistei. Iar din luna iunie, cand editia tiparita de vara a Politique Internationale iesea pe piata, si pana la sfarsitul lui iulie, cand scandalul a izbucnit cu violenta in Romania, nimeni nu s-a preocupat de continutul acestui interviu. Totul a fost de parca cineva a vrut sa recreeze atmosfera din campania pentru referendum si sa il inflameze pe Ion Iliescu. Asa ca, profitand de ocazie, consultantii sau comentatorii politici, ca sa nu mai vorbim de politicieni, au si inceput sa isi zangane amenintator armele, reinviind atmosfera de la referendum.
si cum unul din subiecte era chiar trecutul comunist, si cum nu s-au platit inca toate politele pentru condamnarea acestui regim la sfarsitul anului trecut, pe micile ecrane fata umana a regimului comunist a devenit tema estivala. si asa am aflat ca bietii tovarasi erau doar niste oameni cumsecade, aflati sub urgia vremii. In acelasi timp, pe marile ecrane situatia e alta. In 2007 filmul lui Florian Henckel von Donnersmarck Viata altora a luat Oscarul pentru cel mai bun film strain, iar cel al lui Cristian Mungiu, 4 luni, doua saptamani si 2 zile, a primit Palme d’Or la Cannes. si ambele filme sunt inspirate din realitatea regimului comunist. si constatam ca, dincolo de diferentele contextuale, honekerismul si ceausismul au fost intr-adevar regimuri fratesti.
Nu au trecut prea multi ani de cand un alt film german, Goodbye, Lenin!, delecta publicul romanesc. Exploatand din plin nostalgia dupa fostul RDG a publicului est-german, filmul lui Wolfgang Becker specula sentimentul confuz al unei generatii de est-europeni in fata tranzitiei postcomuniste. Dar lucrurile s-au schimbat, iar frica de necunoscut care generase nostalgia a facut loc procesului comunismului si restabilirii adevarului. In acest sens, filmul lui Cristian Mungiu devine o marturie, iar frantura de viata pe care o prezinta nu e doar o radiografie a celor mai sinistri ani ai ceausismului, ci si o restabilire a adevarului. Caci controlul natalitatii, cu toate consecintele sale dramatice, nu ar fi fost posibil fara contributia "bietilor tovarasi" mai mult sau mai putin anonimi. Tot asa, filmul lui Florian Henckel von Donnersmarck descrie activitatea agentului STASI Wiesler, a carui misiune era sa urmareasca un cuplu de intelectuali, dar, mai mult decat atat, aduce un elogiu emotionant rezistentei tacute, dar profunde in fata masinariei totalitare. Ciudat e ca unii din cei care descopera astazi cumsecadenia bietilor tovarasi fusesera chiar ei intr-o oarecare masura victime, iar nu calai. Sa asistam oare si in Romania la un decalaj temporar ca acela dintre Goodbye, Lenin! si Viata altora? Sa vina oare si timpul in care bietii tovarasi – comunisti, securisti sau informatori de duzina – vor fi doar istorie?
Cristian Pirvulescu este analist politic si profesor la SNSPA
