Faimosul coregraf maghiar Pal Frenak, a cărui companie de dans îşi are de ani buni sediul la Paris, a fost prezent la Festivalul European al Spectacolului FEST-FDR cu două creaţii: „Twins”, în care tratează tema dublului, şi mult aşteptata premieră „Switch”, montată la Teatrul Naţional din Timişoara.
În „Switch”, Pal Frenak aduce un original omagiu feminităţii în toată plenitudinea ei. Pentru aceasta, el a folosit aproape toate actriţele din teatrul timişoarean, în mod democratic, de la cele mai tinere la cele mai în vârstă, construind astfel un emoţionant eseu despre Femeie. Într-un interviu acordat în exclusivitate României Libere, marele coregraf, prezent la premieră, a demontat mecanismul spectacolului său şi a explicat ce stă la baza fascinaţiei sale pentru femei.
De ce aţi simţit nevoia să atacaţi subiectul atât de „periculos” al „eternului feminin?
P.F: Pentru că mă chinuie de ani de zile femeile. De fapt, mă terorizează de când mă ştiu. Şi acum, „it’s pay back time”. A venit timpul să mă răzbun. Hahaha. Nuuu, glumesc. Dar adevărul este că sunt singurul bărbat dintr-o familie de femei. Am crescut alături mama şi de surorile mele, acum am o soţie şi o fiică. După cum vedeţi, sunt înconjurat din toate părţile. Nu am scăpare.
„Întâlnirea cu actriţele m-a inspirat”
Aţi venit decis să faceţi un spectacol pe această temă sau ideea s-a conturat pe parcurs?
P.F: Am fost invitat să montez la Timişoara, dar nu mi s-a spus ce. Şi cum nu aveam nici eu o idee clară în minte, am vrut să cunosc trupa. Şi întâlnirea cu actriţele, atât de multe şi atât de diferite, m-a inspirat. Am vorbit cu ele, am făcut nişte exerciţii de improvizaţie şi, încet-încet, s-a născut acest proiect.
Micile monoloage ale actriţelor s-au născut tot aşa, din improvizaţie?
P.F.: Odată conturat în mintea mea conceptul, le-am rugat pe actriţe să povestească sau să pună pe hârtie câte ceva din experienţele lor de soţii, mame, fiice, iubite şi, pornind de la acestea, dramaturgul a scris textul.
Ce mi s-a părut mie extraordinar este că în spectacolul dvs apar femei de toate vârstele, de toate „mărimile“ şi chiar, dacă mi-e permis să folosesc o contradicţie în termeni, apar femei de toate sexele, asta dacă ne gândim la faptul că printre toate doamnele şi domnişoarele din spectacol se numără şi un travestit.
P.F: Exact. Asta era ideea. Să vorbim despre femeie în general, fie ea slabă sau grasă, înaltă sau mărunţică, tânără sau bătrână. Orice femeie putea fi acolo pe scenă şi dorinţa mea era ca fiecare doamnă sau domnişoară din public să vibreze şi să se simtă parte integrantă din povestea noastră. Şi cum în spectacol sunt abordate aproape toate întrebările esenţiale şi aproape toate aspectele feminităţii sper că nu a rămas nimeni indiferent. Nici măcar bărbaţii care au, iată, şansa să-şi înţeleagă mamele, surorile, fiicele şi iubitele. Şi pentru a-i scoate pe bărbaţi din insensibilitatea lor proverbială la problemele femeii, am pus la final actriţele să invite la dans bărbaţi din public pe care apoi să-i lase singuri pe scenă, cu buza umflată.
Aţi repus femeia adevărată în drepturile ei, în ciuda idealului feminin impus de industria modei care promovează doar femeile înalte, slabe, anorexice chiar, şi cu vârste din ce în ce mai fragede. Moda a ajuns o afacere aproape pedofilă în zilele noastre.
P.F.: De fapt ăsta a şi fost scopul meu. Nu cred în femeia-standard: blondă, înaltă, 90-60-90. Asta nici nu este o femeie adevărată, e doar o politică de marketing. Şi numai un bărbat prost sau peste măsură de superficial mai poate fi azi dus de nas de astfel de păpuşi gonflabile vii. Standardizarea asta este o insultă la adresa feminităţii care e în realitate atât de magică, de profundă şi de divină chiar, dacă ne gândim că femeia este dătătoare de viaţă pe acest pământ.
Faceţi scurte opriri la toate traumele care pot apărea în viaţa unei femei: la violenţă domestică, la viol, la avort, la traficul de carne vie…
P.F: Da. Pentru că oricât ne-am pretinde noi de civilizaţi, femeia are încă un statut nedemn de ea. Şi nu spun asta ca pe o lozincă. Nu vorbesc aici despre drepturile civile ale femeii sau despre astfel de lucruri, ci despre numărul încă îngrozitor de mare de femei bătute de bărbaţii lor, de pildă. Pe lângă femeile abuzate în toate felurile, în ultimii zeci de ani a mai apărut o categorie: femeia cap de familie. 80% dintre prietenii mei sunt divorţaţi, iar copiii au rămas exclusiv în grija mamelor. Femeia singură, cu copil, este o realitate din ce în ce mai des întâlnită. Sigur că e departe de noi gândul de a transforma spectacolul într-un discurs social sau politic. În „Switch” nu este vorba doar despre condiţia femeii în societate, dar este vorba şi despre asta. Noi am încercat să construim din frânturi mici o poveste mare, cu cap şi coadă, din care fiecare să înţeleagă ceva, dar nu e deloc obligatoriu ca fiecare spectator să înţeleagă acelaşi lucru în acelaşi moment. Fiecare va rezona cu bucăţica din puzzle care-i sună cunoscut.
Ce caută, în tot acest elogiu adus feminităţii, un bărbat: actorul Cătălin Ursu?
P.F: Joacă şi el tot o femeie.
Femeia captivă într-un trup greşit?
P.F: Există şi astfel de femei. Iar eu chiar cunosc transsexuali care psihic sunt mai femei decât multe femei biologice. Dacă tot ne-am apucat să vorbim în spectacol despre femei, de ce să nu o facem despre toate femeile, nu?
Una dintre replicile lui Cătălin este aceea că „bărbaţii sunt femei degenerate”. E un adevăr sau doar un joc provocator de cuvinte ?
P.F: Ha-ha-ha. Mă bucur că aţi ţinut-o minte pe asta. Este replica mea preferată din tot spectacolul. Nu ştiu dacă e adevărată, dar sună incitant. De fapt, ok, eu cred că aşa stau lucrurile într-adevăr, dar, hai să nu provocăm un scandal pe tema asta. Nici nu e treaba mea să dau sentinţe. Eu am întins doar nada şi fiecare spectator va „pescui” ce înţeles vrea din această replică, cred eu, inteligentă.
