La început a fost doar o propunere a unui grup de parlamentari europeni. Apoi a devenit o Directivă gândită, aşezată, de bun simţ care dorea un singur lucru: să faciliteze accesul oricărui cetăţean al Uniunii Europene la produsele oricărei bănci din UE în condiţii asemănătoare şi, foarte important, transparente. Nici prin gând nu le trecea promotorilor actului legislativ că tocmai au creat pretextul unui război într-o ţară de undeva din Sud-Estul Europei unde Guvernul ţine loc de Parlament, Parlamentul de Protecţia Consumatorului iar Protecţia Consumatorului de Bancă Naţională. Este vorba despre Directiva 48 a creditului de consum care, umflată cu pompa, revizuită şi adăugită, a ajuns în România sub forma Ordonanţei 50/2010 a creditelor pentru populaţie. Se cuvine să precizăm că ordonanţa nu prea mai are legătură cu legea europeană cel puţin din trei motive: ordonanţa 50 se aplică şi creditelor cu garanţii imobiliare, valoarea maximă a creditelor afectate de lege este de 200.000 de euro, nu de 75.000 cum prevede Directiva şi, nu în ultimul rând, actul normativ local a fost creat nu de specialişti în finanţe, cum este cazul Directivei, ci de un organism care ar trebui să se ocupe cu altceva: Protecţia Consumatorului. Bancherii spun că Protecţia Consumatorului îşi depăşeşte atribuţiile când se implică în stabilirea dobânzilor(aplicarea OUG 50 ar duce la înjumătăţirea ratelor în anumite cazuri) şi au dreptate. Tot bancherii, invocă principiul retroactivităţii (ordonanţa ar schimba contracte de credit deja existente), şi se plâng că aplicarea legii le-ar provoca pierderi de sute de milioane de euro. Aici însă greşesc. În primul rând că nu putem vorbi despre pierderi “pe sistem” din moment ce doar 4-5 bănci ar fi afectate iar cele 700 de milioane de euro estimate ca pierderi chiar nu ar reprezenta un factor important de risc. În al doilea rând să spui că această ordonanţă acţionează retroactiv este cel puţin absurd din moment ce contractul de credit îşi produce efectele şi de acum încolo(în unele cazuri încă 20-30 de ani). Ar fi fost de discutat dacă legea ar fi promis clienţilor “despăgubiri” pentru dobânzile şi comisioanele plătite până în momentul intrării în vigoare a ordonanţei. Ori acest lucru nu l-a făcut decât o mână de avocaţi care au speculat la maximum momentul pentru a-şi face reclamă pe gratis şi, de ce nu, pentru a agăţa câţiva clienţi. Implicaţi mai sunt şi deputaţii care, în funcţie de culoarea politică şi de abilitatea de a specula electoral orice eveniment au optat fie pentru amendarea legii în favoarea clienţilor fie, dimpotrivă, pentru modificarea ei în favoarea băncilor. Până una alta însă toată lumea, cu câteva excepţii ( mai multe aici ) uită că avem o ordonanţă care este în vigoare, care îşi produce efectele şi care ar trebui aplicată aşa cum este ea. Iar acest fapt nici măcar nu este de mirare din moment ce niciunul dintre combatanţi nu şi-a făcut niciodată treaba cum trebuie. Toate guvernele României s-au substituit ani la rândul puterii legislative prin ordonanţe, băncile au crezut că România va experimenta un boom economic etern şi acum suferă fără legătură cu vreo ordonanţă (demonstraţia aici), Protecţia Consumatorului a fost inexistentă în domeniul bancar până în urmă cu un an , Banca Naţională a încercat(nu neapărat de bunăvoie) să-şi atingă ţintele de inflaţie cu riscul de a menţine dobânzi enorme pentru clienţii băncilor şi, da, clienţii nu au ştiut să îşi ceară drepturile până nu au dat de greu(protecţia consumatorului avea ZECE reclamaţii privind băncile în 2008 şi câteva MII în 2010). Din păcate nouă, jurnaliştilor, nu ne-a rămas decât să consemnăm nu neapărat în stil “quality” şi cu siguranţă nu “ la rece” desfăşurarea unui război născut din exces de zel şi populism , o transpunere în jargon economic a circului din tabloide.
