Referinţele tot mai dese şi mai contestate ale lui Traian Băsescu la personaje şi evenimente de acum mai bine de şaizeci de ani dovedesc că până şi pentru preşedintele-jucător criza actuală se aseamănă cu cea care a provocat cel de-al doilea război mondial.
De aceea, compararea inadecvată a Regelui Mihai cu Ion Antonescu s-ar putea să dovedească nu doar o cunoaştere cel puţin discutabilă a adevărului istoric, ci şi o preferinţă politică.
Căci preşedintele care-şi confundă ţara cu un vapor şi-şi tratează cetăţenii ca pe nişte marinari imaturi nu a regretat că l-a tratat pe rege drept trădător, dar nu a revenit nici asupra acestei sumbre comparaţii. Poate şi pentru că Antonescu „a ales”, dacă ar fi să interpretăm spusele lui Traian Băsescu, să se scufunde o dată cu nava.
Şi, foarte probabil, dacă regele nu ar fi intervenit pe 23 august 1944 şi nu ar fi schimbat „conducătorul statului” „nava” s-ar fi scufundat într‑un război pe cât de inutil, pe atât de dur. Ba mai mult, faptul că Traian Băsescu recidivează şi afirmă fără nicio reţinere că în locul lui Ion Antonescu ar fi dat acelaşi ordin, „soldaţi, treceţi Prutul!”, (chiar dacă acest ordin a însemnat şi începutul aplicării „soluţiei finale” în varianta românească – după unii, precum Hannah Arendt în Eichmann la Ierusalim cea mai crudă dintre variante, care a dus „banalitatea răului” la forme incredibile – şi al Holocaustului evreilor din Basarabia), face ca totul să pară mai mult decât un accident.
Dar preşedintele României, în varianta interpretată de Traian Băsescu, nu regretă nimic. Probabil pentru că interpretează regretul ca pe o slăbiciune. Şi, dintr-o asemenea perspectivă, şeful unui stat nu poate da dovadă de slăbiciune decât, eventual, atunci când plânge soldaţii morţi la datorie sau la Muzeul Holocaustului de la Washington.
Şi totuşi, era mai mult decât o datorie etică, era de-a dreptul o obligaţie politică aceea ca preşedintele României să dovedească responsabilitate şi reţinere. Nu pentru că ar trebui să fie politicos sau atent la cele afirmate, ci pentru că ar trebui să se comporte măcar ca un om politic, dacă nu ca un om de stat. Cu atât mai mult cu cât, deşi aparent noţiuni opuse, politica şi politeţea nu se exclud.
Din contră, cele două noţiuni nu au doar etimologia comună (ambele provenind din grecescul polis), ci şi o semnificaţie asemănătoare câtă vreme vorbesc despre rolul ordinii şi al regulilor în societate.
Şi dacă politica trimite spre putere, atât de dragă preşedintelui-jucător, politeţea indică acel set de norme de comportament specifice unui polis, adică unei democraţii funcţionale. Într-o democraţie politica nu poate fi în nici un fel despărţită de normele de comportament, căci puterea fără limite – fie ele juridice, fie ale bunului simţ – nu este decât expresia arbitrariului.
Iar banalizarea răului şi transformarea lui într-un act patriotic din motive electoraliste nu pot fi acceptate într-o societate care mai are cât de cât instinct democratic. Căci dacă răul, şi încă unul dovedit fără tăgadă, devine o simplă banalitate în discursul unui şef de stat, atunci cât mai poate rezista o democraţie, mai ales una fragilă precum este cea românească? Cam cât a rezistat crizei precedente, care a adus un lung şir de dictaturi?
Cristian Pîrvulescu este analist politic
