Faptul că România este în sfârşit agresivă în încercarea de-a diversifica relaţiile economice cu China este o veste bună. Iar China este unul dintre puţinele locuri în care negocierile protocolare la nivel de stat încă mai sunt în stare să sensibilizeze investitorii în luarea vreunei decizii. Totuşi, asta nu înseamnă că vreun chinez va fi dispus să risipească bani în România. În continuare, primează interesele economice.
Ce-i interesează pe chinezi? Nu Canalul Dunăre-Bucureşti, a cărui amortizare financiară s-ar întinde pe o eră glaciară, nici “auostrăzile ieftine”, pe care statul român le renegociază până devin scumpe şi apoi le anulează. Şi nici firmele securiştilor care speră să îşi ia tainul din orice parteneriat – îi au deja pe ai lor.
Chiar şi aşa, vizita guvernului român în China tot serveşte la ceva – e un semnal ferm că România există şi că nu ar fi ostilă unei relaţii economice strânse. Este foarte clar ce are China de oferit într-o asemenea relaţie: capital. Însă ce poate oferi România?
Cel mai important lucru este apartenenţa la uniunea vamală europeană. Contextul economic pune sub semnul întrebării tot ce înseamnă comerţ liber şi globalizare, iar China are nevoie de certitudini pe termen lung. O astfel de certitudine ar aduce-o eventualele capete de pod industriale, care să asigure asamblarea finală a produselor chinezeşti astfel încât ele să fie protejate de o eventuală majorare a taxelor vamale.
România are unul dintre ingredientele necesare pentru a atrage astfel de investiţii – forţa de muncă relativ ieftină comparativ cu restul UE. Însă lipseşte celălalt ingredient – predictibilitatea fiscală şi judiciară. Desigur, dacă l-ar avea ar atrage investiţii mai multe şi din Vest, aşa că rezolvarea pentru acest punct nu este una “chinezească” ci una universală.
Al doilea lucru important este poziţia logistică. China are nevoie de infrastructură pe care să se poată baza – mai ales porturi, dar şi aeroporturi căi ferate sau autostrăzi. În cazul porturilor, pretenţiile Chinei sunt foarte mari: proprietate, concesiune pe termen lung sau cel puţin un contract ferm care să fixeze tarifele de acces portuar pentru câteva decenii. Credibilitatea redusă a României exclude ultima variantă.
În plus, Marea Neagră este o miză complicată. Nu este pe traseul direct către inima Europei iar statutul ei internaţional ambiguu – de lac turcesc de-facto – o face un pariu vulnerabil în caz de conflict economic. Marele ei avantaj este accesul dublu pe care îl asigură – atât către Uniunea Europeană cât şi către pieţele ex-sovietice.
Al treilea lucru ca importanţă este disponibilitatea României de-a se transforma în avocatul Chinei în faţa Comisiei Europene. E o decizie naturală atunci când devii o verigă esenţială din lanţul comercial, însă deşi pare cea mai uşoară se poate dovedi şi cea mai riscantă pe termen lung. Este genul de situaţie în care cooperarea europeană încetează şi începe competiţia, motiv pentru care România ar trebui să fie pregătită să accepte costuri politice şi economice pe alte paliere. De exemplu, Comisia Europeană nu va mai fi la fel de fericită să acorde subvenţii unei ţări dacă ştie că, în loc să se întoarcă la companiile Vestice, o bună parte din bani pleacă în China.
Nu în cele din urmă, România trebuie să ia în calcul şi vaianta că în unele cazuri excluderea – nu includerea – Chinei ar fi în propriul interes pe termen lung. Dacă chiar îşi rezolvă problemele cu infrastructura, fiscalitatea şi justiţia, România poate deveni un mediu foarte bun pentru dezvoltarea capitalului autohton.
Când ne vor crede în stare de asta, membrii guvernului chinez în frunte cu premierul vor veni în vizită la Bucureşti.
Citeste si „Reactoare chinezesti la Cernavoda?”
