Se intampla adesea ca un film facut dupa o carte sa ridice cota cartii respective, la fel cum se intampla – mai rar, e adevarat – ca o adaptare cinematografica sa dauneze fictiunii literare de la care a pornit. Am revenit la aceasta idee destul de tocita citind despre filmul care l-a invins pe Cristian Mungiu la Goburile de Aur. "Le Scaphandre et le Papillon", filmul din 2007 al lui Julien Schnabel, este, de fapt, ecranizarea unui roman autobiografic omonim, aparut in 1997. Autorul-narator-personaj al acestei carti este Jean-Dominique Bauby, redactor-sef al editiei franceze din "Elle" in anii ’90, un jurnalist care la varsta de 44 de ani sufera un atac cerebral si mai traieste cativa ani, avand ceea ce medicii numesc sindromul "locked-in": e paralizat fizic, insa functiile creierului sunt intacte, e constient, dar nu poate comunica. Pactul autobiografic se incheie in urmatoarele conditii: naratorul isi dicteaza povestea cu singura parte reactiva din corpul sau, ochiul stang. Cineva ii repeta cu voce tare alfabetul si bolnavul clipeste la litera dorita. Un cuvant se compune cu multa truda, o pagina cu eforturi colosale, iar o carte cu pretul unei vieti, pentru ca naratorul moare imediat ce-si incheie testamentul literar.
Ideea aminteste de "Metamorfoza" lui Kafka (constiinta inchisa intr-un corp incapabil sa verbalizeze), insa realitatea "medicala" a povestii o face vandabila, actuala si cu mare impact asupra afectelor cititorilor (si, respectiv, ale cinefililor). Exista in spatiul francez un precedent celebru, cel al lui Hervé Guibert, care povesteste tot o experienta liminala, extrema: lupta sa cu virusul HIV. Cartea lui Jean-Dominique Bauby n-a avut succesul autobiografiei lui Guibert, dar ne reconfirma puterea acestui tip de fictiune in zilele noastre. Se citesc autofictiunile de acest fel, adevarate barometre ale agoniei, pentru mesajul lor indirect pozitiv de a pretui viata? Sincer, ma indoiesc.
