O deputata se razvratea, zilele trecute, impotriva pierderii de timp din Parlament cu regulamentul si cu schimbarea presedintilor Camerelor. Pana la clone – are dreptate domnia sa – te mananca vorbele. Caci mari cantitati de vorbe se revarsa asupra natiunii in fiecare zi a saptamanii. Nici nu stim, acum, cand traversam un an atat de ploios, daca ploaia cu apa a fost mai distrugatoare decat ploaia de vorbe. In Parlament, alesii poporului ajung sa se imbranceasca, de la ce? De la vorbe. Presedintele vorbeste mai putin, dar tot il ia gura pe dinainte si spune ce n-ar trebui sa spuna un presedinte, dupa care, din nou, pe aripile vorbelor, anunta, intr-un fel de gluma care ascunde, de fapt, o cvasiconvingere, ca e “perfect”.
Generatii intregi de oameni, eu ma refer la cetatenii romani, dar ma tem ca obiceiul e mult mai raspandit, au fost, sunt si vor fi in continuare supuse acestui tir necrutator de vorbe cu acoperire tot mai mica. Vorbim de stres, vorbim de virusi care provoaca maladii grave, vorbim de epidemii si de pandemii, dar o pandemie care tine de multe decenii si omoara incet e aici, langa noi, cu noi, zilnic si secunda cu secunda ne formeaza, sau mai bine zis deformeaza, caracterele si sufletele. Primul care a observat-o va fi fost Shakespeare care, prin gura lui Hamlet, a si anuntat ceea ce aveau sa repete generatii dupa ei doi: “vorbe, vorbe, vorbe”. Acum, in veacul capitalismului victorios, au aparut chiar “experti in comunicare”. Fabricanti de vaste perdele de fum care se abat ritmic si necrutator asupra societatii omenesti. Am facut greseala sa credem, la inceputurile acestei etape, ca vorbaria menita sa manipuleze mintile oamenilor, sa le adoarma atentia ori sa le-o abata de la treburile principale este doar efectul educatiei comuniste multilateral dezvoltate. As, greseam. Era in firea politicii din aceste vremi moderne sau postmoderne, era o metoda general valabila pentru a obtine ceva pe cai mai degraba incorecte si a vopsi metoda, asemenea ciorii din zicala. Asa se face ca un brigand poate ameninta cu tribunalul de la Strasbourg, asa se face ca toti coruptii recunoscuti fac pe fetele mari, si nici macar ajunse la maritis, asa se face ca, in vorbe, albul devine negru si negrul alb. Asa se face ca un tortionar ii poate da in judecata pe cei care spun ca asta e si nimic altceva.
Te intrebi mereu ce ascund, de fapt, orice inceput de discurs si orice incercare de comunicare. Era suspiciunii a fost proclamata, hat, demult, prin secolul trecut, dar nu s-a terminat nici astazi. Si nici nu se intrevede un viitor prea luminos, in care ea sa ia sfarsit. Toti cei care au nesansa de a ramane de buna-credinta, incredintati adica de faptul ca lumea e, totusi, buna, corecta, ca nu se minte in procent de suta la suta, toti acestia, spun, sunt niste victime in astfel de vremi. Afaceri necurate, optiuni bazate pe simple retele de influenta sunt mascate in vorbe pompoase, se vorbeste de profesionalism, de specializare, cand atat de adesea singura specializare e aceea a pilelor, relatiilor, intereselor marunte, personale, materiale chiar. Dar vorbele curg peste toate astea si, nefiind ape, nu le curata. Lasa ca nici apele de anul acesta n-au mai curatat nimic, dimpotriva.
Ne ametim cu vorbe, in intalniri private sau in altele, publice, cu o voluptate pe care nu o au, probabil, decat cei care se drogheaza. Si cum drogurile sunt interzise, s-a trecut pe dezbateri parlamentare si teorii politice sau in marginea politicului.
Asta sa fie, Doamne fereste, editia moderna a prea anticului potop al lui Noe?
