Desfasurat, din pacate, cu mari intreruperi, dialogul Capitalei cu filialele U.A.P. din provincie ne descopera in aceste zile cateva dintre liniile de forta ale peisajului artistic valcean, in care pictori nascuti acolo sau pe alte meleaguri au reusit sa alcatuiasca o armonioasa „familie”, remarcabila nu numai prin diversitatea, ci si prin individualitatea vocilor, puternice ori discrete, dar aproape intotdeauna credibile, sincere, emotionante. Ne reintalnim cu nume deja bine cunoscute, ca Tina Popa, cu uleiuri („Pesti, „Deal”, „Cal”, „Natura statica”) de o rara prospetime, in care discreta senzualitate a rosului este insotita de armonioase „pete” de albastru, verde, galben sau alb, Gheorghe Dican, neobosit organizator al Saloanelor „Sudului” si curator cu peste 100 de expozitii valcene la activ, prezent aici cu o serie de compozitii in care culoarea exzulta in tuse robuste si interferente geometrice de o notabila tensiune dramatica, Olga Popescu, puternic atrasa de „iconografia” feminitatii juvenile si adulte, prin acele „infante” cu discrete sugestii narative, Traian Stefan Boicescu, autorul unei remarcabile tapiserii, dar si al unor peisaje ce impun subtile alcatuiri de forme si volume, intr-un distinct contrapunct cu fundalul (verde, galben, albastru ori griuri), Ion Cornea, cu o pictura („Evanghelistii”, „Megalopolis”) afirmata parca in vecinatatea ispititoare a sculpturii, Laurentiu Ene, autorul unor lucrari „in relief”, cu referinta concreta la colaj, dar si al unei expozitii valcene cu titlul incitant „Pictura ca simulacru”, Constantin Neacsu, cu cateva uleiuri si compozitii in tehnica mixta ce ne amintesc, prin transparenta lor poetica, de unele panze ale maestrului Ion Salisteanu, moldoveanul Sergiu Plop, temperament in egala masura liric si dramatic, asa cum ne-o dovedesc uleiurile sale de mari dimensiuni, in care culorile voluptoase, dar bine strunite vorbesc parca despre memoria lemnului ori se infatiseaza in straturi suprapuse, ca niste marturii ale entropiei materiei, Petti Velici, cu o tandra „ingemanare” intre pictura, desen si gravura, Tudor Popescu, autor al unor „caligrafii” din zona desenului si a gravurii, cu vaga trimitere mitologica, amintind de misterul „povestilor” lui Marcel Chirnoaga, „ceramista” Corina Necsuleu, Daniel Stancu, cel care ne atrage atentia asupra valorilor expresive ale detaliului de realitate perceputa sau reinventata, Maria Crisan Gaghel, autoarea acelor „semnificatii plastice” de o admirabila coerenta si consecventa expresiva, ce ni se dezvaluie cand ca niste misterioase fragmente de palimpsest, cand cu muzicalitatea proprie ceramicii vechi, Catalin Oancea si Sergiu Saliste, cu sculpturi ce fac lemnul, metalul sau marmura sa configureze fie fragmente de anatomie umana, fie ciudate vietuitoare (pesti, serpi), parca ivite dintr-un muzeu de istorie naturala s.a.
Uimitoarea diversitate de motive, culori si expresii, fidela in buna masura ecletismului artelor de la noi si de aiurea, in acest inceput al celui de-al treilea mileniu, poate sa para nu numai interesanta, ci si deconcertanta. Este, insa, un risc asumat in cazul prezentei unui numar atat de mare de artisti in aceeasi expozitie „de filiala”, iar demersul ambitios al valcenilor in sala „Apollo” din Bucuresti cred ca isi apropie in egala masura meritul unui autentic eveniment cultural si al unei generoase „fise de identitate”, ce da seama si ea de forta si de varietatea creatiei noastre plastice contemporane.
