Foarte mulţi britanici consideră că ţara lor s-ar descurca grozav şi în afara Uniunii Europene. Membrii Partidului Independenţei din Marea Britanie chiar consideră că Anglia s-ar descurca mai bine pe cont propriu, idee susţinută de o serie de conservatori „eurosceptici“. Ei visează la o Anglie ca un fel de Singapore al Occidentului, o superputere comercială condusă din Londra.
De aceea, premierul Marii Britanii, David Cameron, s-a simţit obligat să le ofere britanicilor posibilitatea de a-şi spune părerea printr-un referendum cu o întrebare simplă: înăuntru sau afară? Personal, Cameron nu vrea ca Marea Britanie să iasă din UE, dar ştie că este nevoie de o formă de consens democratic pentru ca guvernele britanice să rezolve definitiv această chestiune.
Anul multaşteptatului referendum, 2017, se află la o distanţă apreciabilă. Dacă zona euro merge înainte, ceea ce fac ţările din afara acesteia s-ar putea să nu mai conteze. Mai mult, alţi europeni ar putea ajunge la concluzia că sunt de acord cu Cameron – că o uniune politică mult prea strânsă nu este dezirabilă – dacă au de ales, lucru care nu este nicidecum sigur.
Între timp, mai rămâne de pus o întrebare: câţi europeni vor ca Marea Britanie să rămână în UE? Răspunsul variază în funcţie de naţionalitatea celui întrebat. Ţările nordice mai mici, precum Olanda, şi-au dorit, în mod tradiţional, ca Marea Britanie să fie în UE. Fără Anglia, Franţa şi-ar asuma rolul de lider, pentru care ar concura cu Germania. Şi totuşi, pe măsură ce amintirea celui de-al doilea război mondial se estompează, tot mai mulţi cetăţeni din Olanda şi Scandinavia sunt mulţumiţi să fie sub aripa protectoare a Germaniei.
Însăşi Germania ar prefera să-şi păstreze partenerul englez, în loc să le facă faţă singură ţărilor mediteraneene. Culturile contează încă. Şi germanii au multe în comun cu englezii; mai multe decât au cu grecii sau cu italienii.
În Franţa, situaţia este cu totul alta. Potrivit unui sondaj recent, 54% din francezi ar prefera ca Anglia să părăsească UE. Şi această opţiune ar putea să aibă ceva de-a face cu cultura. Englezii n-au fost niciodată prea iubiţi de francezi. Preşedintele Charles de Gaulle a blocat de două ori aderarea britanicilor la Comunitatea Economică Europeană. Ca mulţi lideri francezi, C. de Gaulle a suspectat mereu „anglo-saxonii“. Franţa, în viziunea lui grandioasă, a fost mereu câinele de pază al valorilor europene, care coexistau cu cele franceze.
În 1930, Winston Churchill a spus despre ţara lui: „Suntem cu Europa, dar nu suntem parte din ea“. Este un sentiment împărtăşit de mulţi în Marea Britanie. De Gaulle a fost de acord. Aşa cum arăta odată, ironic, Marea Britanie risca să-şi piardă identitatea ca membră a Uniunii Europene şi ar fi fost păcat.
Dar cultura şi naţionalitatea sau chiar şovinismul lui Charles de Gaulle nu pot explica totul. Există o dimensiune politică importantă în sentimentele pro sau contra ale englezilor faţă de Europa. Francezii care au spus că şi-ar dori ca Marea Britanie să părăsească Uniunea Europeană erau de stânga, iar mulţi dintre cei care s-au opus ieşirii Angliei din UE erau de dreapta. Nu este complet clar de ce, probabil pentru că dreapta include neo-liberali care împărtăşesc optica englezilor vizavi de afaceri şi liber schimb.
Ca toţi oamenii de stânga, francezii susţin intervenţia statului într-o mare măsură în economie, alături de soluţiile propuse de tehnocraţi, în locul liberalilor, la problemele sociale şi economice. Acest mod de gândire a jucat un rol vital în dezvoltarea instituţiilor europene.
Jean Monnet, unul dintre bunicii unificării europene, a încorporat această tendinţă: un birocrat înnăscut care nu are încredere în politicieni. În democraţie, politica este murdară, polarizată şi plină de compromisuri. Monnet a urât asta. Era obsedat de ideea de unitate. Şi a vrut să rezolve anumite lucruri fără să facă vreun compromis şi fără să apeleze la mijloace necinstite.
Monnet şi alţi tehnocraţi europeni nu s-au opus democraţiei în sine, dar, în zelul lor de a unifica statele-naţiuni ale Europei, de multe ori au părut că o ignoră. Eurocraţii ştiau ce este cel mai bine pentru cetăţenii europeni şi ştiau ce trebuie făcut. Prea multă dezbatere publică, intervenţii ale cetăţenilor şi ale reprezentanţilor lor politici ar fi încetinit procesul. Iată limbajul tipic UE despre „trenurile imposibil de oprit“ şi „deciziile ireversibile“: cetăţenii nu trebuie să pună la îndoială înţelepciunea marilor strategi.
Concentrarea asupra planificării a fost unul dintre motivele pentru care „proiectul european“ li s-a părut întotdeauna atrăgător oamenilor de stânga – şi nu numai celor din Franţa. Credinţa tehnocraţilor în modele ideale este utopică. Între cele două războaie europene dezastruoase, stângiştii au mai dezvoltat şi o aversiune profundă faţă de naţionalism.
Englezii, al căror naţionalism insuflat de Churchill i-a ajutat să riposteze la atacurile lui Hitler, nu au împărtăşit niciodată această aversiune. Şi din cauza mândriei lor adânci, ce se trage din tradiţia democrat-liberală, au devenit suspicioşi la implicarea birocraţilor din Bruxelles. O consecinţă a acestui lucru este şovinismul, chiar xenofobia englezilor. Poate cineva să împartă autoritatea politică cu străinii?
Dar ar fi o greşeală să respingem îndoielile britanicilor privind înaintarea Europei spre o coeziune mai puternică. Este mai mult decât o reacţie naţionalistă. Mulţi europeni resimt acum puterea din ce în ce mai mare a birocraţiei UE. Rezistenţa britanică la planurile ambiţioase ale Europei este un act de curaj democratic, într-o uniune cu tendinţe autoritare, deşi birocraţii îşi susţin bunele intenţii. Rezistenţa britanicilor ar trebui să fie un exemplu necesar al opunerii la utopia tehnocraţilor.
Cei care sprijină unificarea Europei ar trebui să ia în serios şi criticile privind derapajele politice. Numai aşa se pot asigura că o Europă unită, indiferent de forma sub care s-ar realiza, va fi democratică şi profitabilă economic. De aceea Europa are nevoie de Marea Britanie: nu ca de un refugiu off-shore pentru bănci şi comerţ, ci ca de un partener încăpăţânat, dificil şi plin de îndoieli, dar democrat.
Ian Buruma este profesor de democraţie, drepturile omului şi jurnalism la Bard College.
Copyright: Project Syndicate, 2013.
www.project-syndicate.org
