Este scandalul WikiLeaks resuscitat la alte dimensiuni. Atunci, în 2010, a fost vorba de publicarea a zeci de mii de telegrame transmise de la ambasadele SUA din lume către Departamentul de Stat, care ar fi trebuit să compromită diplomaţia americană, dar ce a reuşit, de fapt, a fost să confirme profesionalismul şi eficienţa diplomaţilor SUA spre uimirea şi furia autorilor acestui scandal. Chiar şi astăzi, telegramele WikiLeaks sunt citate peste tot în presa mondială, dar nu ca dovezi despre practicile americanilor ci ca dovezi despre caracterul şi practicile incorecte ale politicienilor locali.
Şi în 2010, ca şi acum, au fost alese câteva publicaţii anume pentru a face publice “dezvăluirile” şi, ca şi în 2010, este vorba de “purtătorii de cuvânt globali” ai stângii progresiste. În 2010 au fost New York Times, The Guardian, Der Spiegel şi Le Monde printre alţii, anul acesta sunt The Guardian, Der Spiegel şi Washington Post, cu excepţia remarcabilă a New York Times, care, între timp, a intrat în conflict cu Julian Assange, fondatorul WikiLeaks, acuzat de viol în Suedia şi refugiat “politic” în ambasada Ecuadorului din Londra.
“Dezvăluirile” publicate ieri de Der Spiegel privind faptul că americanii ar fi plasat microfoane în birourile UE din Washington provin de la Edward Snowden, care acum o săptămână a fugit din Hong Kong la Moscova pentru a scăpa de extrădare. Săptămâna trecută, presa americană a publicat mai multe materiale despre cum şi-a petrecut Snowden timpul în Hong Kong, aproape în completă izolare. Ceea ce ridică o întrebare legitimă: cum a obţinut Der Spiegel informaţiile publicate ieri? Singurul răspuns posibil este că cineva, Snowden sau cineva din preajma lui, le-a transmis pentru Der Spiegel de la Moscova. Dar acest lucru nu ar fi fost posibil fără ştirea şi acceptul ruşilor, ceea ce este adevărata poveste care ar trebui desluşită în legătură cu dezvăluirile nemţilor.
Dar nu aceasta este povestea care a apărut public. Ceea ce a apărut public a fost faptul că americanii îi spionează pe europeni. Mai multe publicaţii au încercat ieri dimineaţă să obţină puncte de vedere din partea oficialilor europeni de la Bruxelles, dar nu au reuşit. Explicaţia, foarte simplă, este că duminica nu se află nimeni în instituţiile europene de la Bruxelles. De fapt, acestea încep să se golească de joi după-amiază, iar duminică Bruxelles-ul este realmente pustiu. Cu toate acestea, Der Spiegel a fost în măsură să contacteze câţiva lideri politici europeni şi, în mod cu totul inexplicabil, cei disponibili sunt şi cei mai cunoscuţi antiamericani dintre europeni.
Der Spiegel ştie să îşi facă treaba, aşa că liderii citaţi provin din întregul spectru. Asfel, printre cei care s-au declarat “revoltaţi” de aceste fapte “abominabile” şi “inacceptabile” ale NSA se numără preşedintele socialist al Parlamentului European, Martin Schulz, ministrul luxemburghez de Externe, foarte relevant, de altfel, în politica externă a Europei, Jean Asselborn, conservatorii Elmar Brok, preşedintele Comisiei de Politică Externă a PE, şi Manfred Weber, vicepreşedintele grupului PPE, liberalul Guy Verhofstadt, fostul prim-ministru al Belgiei, altă ţară care, alături de Luxemburg, contează enorm în politica internaţională, şi actual lider al grupului liberal din PE. Şi, cel mai interesant dintre toţi, liderul verzilor din PE, Daniel Cohn-Bendit, care, de la baricadele din mai ’68, s-a convertit la ecologismul german şi acum cere nici mai mult, nici mai puţin decât “oprirea imediată a negocierilor privind Acordul de Liber Schimb SUA-UE” pe care francezii îl urăsc, iar mulţii dintre colegii lui Cohn-Bendit (din întâmplare toţi cei enumeraţi mai sus) nu îl doresc.
Americanii nu îi ascultă de ieri, de azi pe europeni şi toată lumea ştie acest lucru. Europenii se declară indignaţi că una este să monitorizezi convorbiri şi e-mailuri pentru a combate terorismul şi alta este să îţi asculţi partenerii din state democratice cu care se presupune că eşti aliat. Şi au perfectă dreptate. Singura problemă este că multe informaţii care nu trebuiau să fie împărtăşite decât de aliaţi şi prieteni au ajuns, totuşi la adversarii Occidentului din surse europene. E puţin că povestea dezvăluirilor lui Snowden a ajuns în Der Spiegel prin bunăvoinţa ruşilor.
