Am vrut să fiu japoneză…

Da, am ieşit de la această ultimă „în­tâlnire” cu dansul contemporan îmbo­găţită şi cu regretul că a fost prea scurtă.

… atunci când o companie ja­poneză a intrat pe piaţa românească de cosmetice şi am văzut politeţea gra­ţioasă cu care se prezintă. Politeţe pe care noi, europenii, o considerăm de­suetă şi chiar stângace prin raportare la standardele noastre de comportament. Atunci când am văzut cum încercau să ne prezinte tratamentul de îngrijire a tenului „care trebuie spălat de cât mai multe ori pe zi, chiar dacă ştim că nu sunteţi obişnuiţi”, cu aceeaşi politeţe stângace de parcă şi-ar cere scu­ze în permanenţă pentru deranj!

…sau când ne-au spus că filosofia societăţii respective este „căutarea frumuseţii adevărate”. Şi, pentru a ne convinge că nu sunt vorbe în vânt, au venit în sprijinul acestei afirmaţii cu date concrete ale activităţii lor axate pe cele două componente ale frumuseţii – fizică, dar şi spirituală -, compania ocupându-se în ace­eaşi măsură de cosmetică, sănătate şi… artă. Au creat un muzeu de artă foarte bine cotat care oferă satisfacţii spirituale consi­derate importante pentru sănăta­tea trupului şi a sufletului. Sau când am gustat minunatele pre­parate japoneze, neprocesate, create special parcă pentru a susţine ideea de sănătate bazată pe alimentaţie sănătoasă!

…dar mai ales după ce am văzut spectacolul de dans contemporan „Push”, cu cele patru momente memorabile, Solo, Shift, Two şi Push, în interpretarea balerinei de origine franceză Sylvie Guillem şi a co­regrafului şi dansatorului canadian Russell Maliphant. Din nou frumuseţe şi din nou implicarea unei companii ja­po­neze! O companie care s-a angajat să încurajeze şi să susţină cul­­­tura şi care deja are tradiţie în acest sens în România, întâlnirile JTI din fiecare an confirmând acest lucru.

Da, am ieşit de la această ultimă „întâlnire” cu dansul contemporan îmbogăţită şi cu regretul că a fost prea scurtă. Bucurie şi regret împărtăşite de mulţi dintre cei care ieşeau de la spectacol, dar nu se îndurau să se îndrepte spre casă, în faţa Teatrului Naţional formându-se grupuri, grupuri care îşi împărtăşeau impresii. Impresii ale unor spectatori care, cu siguranţă, nu erau neapărat fani dans contemporan, nefiind obişnuiţi cu astfel de spectacole şi neavând cultura acestei arte, dar care au ieşit cuceriţi de frumuseţea şi spectaculozitatea evenimentului.

Uneori am vrut să fiu japoneză! Alteori, mă bucur că sunt un locuitor al spaţiului balcanic care, după cum spunea cândva regretatul Alexandru Paleologu, are avantajele lui.