» Prima data a ajuns in Israel ca turist, in 1977. Zece ani mai tarziu, parasea definitiv Romania.
» A fost unul dintre evreii pentru care statul Israel i-a platit Romaniei ca sa-i scoata din comunism.
Pe Costel Safirman l-am intalnit la Ierusalim. L-am prins intre lansari de carte, intre intalniri diverse, cinemateca si clubul cultural, unde impreuna cu Leon Volovici coordoneaza un cerc de dezbateri culturale.
» Ati sarbatorit prin plecare?
— Da, am sarbatorit asa. Am plecat din Romania pe 23 august 1987. Daca va amintiti, in fiecare duminica Ceausescu lasa masinile sa circule in functie de numere, pare sau impare. De fel, in marinimia lui, pe 22 august dadea un decret prin care puteau circula toate masinile. In ‘87 a fost prima data cand nu a dat acest decret. Am asteptat si nu l–a dat. Pentru ca plecam, noi aveam pregatite si o masina cu numar cu sot, si una cu numar fara sot. Noi am plecat cu masina cu numar impar, iar ceilalti, pentru ca voiau sa ne conduca la aeroport, au spus ca merg oricum cu noi. I–a prins militia, i–a amendat, au ajuns la aeroport, dar mult mai tarziu.
"In anii ’80 nu a plecat nici un evreu din Romania fara ca Ceausescu sa primeasca bani"
» Ati venit de la inceput la Ierusalim?
— In anii ’80 nu a plecat nici un evreu din Romania fara ca Ceausescu sa primeasca bani. Aveam trecere pe varste si profesii. Era intre 1000 si 1500 (dolari) pentru intelectuali, de la o anumita varsta etc. Noi nu aveam nici o legatura cu asta, totul se discuta prin ambasada. La inceput, prin anii ’70, platile se faceau individual. Oamenii isi scoteau prietenii, rudele din Romania platind printr-un avocat, la Londra.
Yitzhak Rabin a fost o personalitate, a sprijinit asta, a facut o politica duplicitara, dar cu un scop si cu rezultate. Din aceasta cauza este urat de foarte multi si apreciat de altii, care ii datoreaza totul.
Am venit la Ierusalim. Cand ajungea la aeroport, fiecare familie era repartizata undeva. Toata lumea voia sa mearga la Tel Aviv. De ce Tel Aviv? Pentru ca asta e capitala moderna, aici e viata trepidanta, acolo sunt multe oferte de lucru. Eu lucrasem la Sahia, in cinematografie, cine avea nevoie de un om la 50 de ani care venea cu o meserie-nemeserie? Am stat ore intregi asteptand sa fim repartizati in Tel Aviv, iar ei ne spuneau "Ierusalim, Ierusalim". Pana la urma am acceptat sa venim toti la Ierusalim – eram si cu mama mea. Iar asta a fost marea noastra sansa, pentru ca acest oras nu are pereche si pentru ca ma simt colosal in el. Acum imi dau seama ca nu as fi putut trai acolo, nu numai pentru ca e o caldura cumplita, dar nici nu e pe tipul meu de viata: ma duc cu placere, stau o ora-doua, dar ma intorc. Multi au un dispret pentru Ierusalim: satul ala nenorocit.
"Cine nu a trait in Romania intre ’83 si ’87 nu stie unde s–a putut ajunge"
» De la inceput ati lucrat la Cinemateca?
— Am inceput sa-mi caut de lucru. La sfarsitul anilor ’70 am lucrat la Arhiva Nationala de Film, inainte lucrasem la Meridiane. Din ’72 am fost producator delegat la Casele Nationale de Filme, pana in ’83, cand m-au dat afara, pentru ca nu eram membru de partid. Atunci a iesit "Glissando" al lui Mircea Daneliuc. Vornicu mi-a zis atunci: "Stai o luna si imi faci un film despre repetitiile la filmul asta". Am stat, l-am facut, a intrat in doua parti la TV, era prin ’79-’80, cand incepusera negrul in viata si cultura din Romania. Ei, si filmul asta pe care l-am facut eu a fost foarte bine primit, a luat si un premiu al Asociatiei Cineastilor. Atunci le-am cerut sa ma lase sa plec la Sahia, iar ei ar fi facut orice numai sa nu mai aiba acolo un nemembru de partid. M-au transferat regizor la Sahia. Am lucrat acolo intre ’83 si ’87, pana am plecat, intr-o vreme in care la Sahia inca se mai putea respira cultura. Cu un pret mare, e drept.
» Adica?
— Adica exista o sectie de protocol care il filma pe Ceausescu de dimineata pana seara. Asta era important. Altfel, se mai strecura cate o comanda, puteam sa traim. Am petrecut patru ani intr-o atmosfera cumplita – eu zic ca cine nu a trait in Romania intre ’83 si ’87 nu stie unde s-a putut ajunge. Egoist vorbind, la Sahia am castigat mai bine, am facut lucruri care mi-au placut. In ’87 am cerut sa vin aici. Cei de la Sahia au facut o sedinta sindicala, in care sa ma infiereze si sa ma convinga sa nu plec. Eu le-am explicat ca e o chestiune absolut personala, legata de familie. Ei atunci au facut un raport invers, cat de bun sunt, ce profesionist sunt. Eu le–am spus: sunteti tampiti, cu raportul asta eu nu mai primesc pasaportul. Atunci am luat raportul, l-am scris inca o data, m-am infierat singur.
Am ajuns la Ierusalim, am inceput sa fac cursurile de ebraica. Nu stiam ebraica, facusem scoala evreiasca in timpul razboiului. Am invatat cativa ani, dar am fost rupt de viata asta. Cand am venit prima data in Israel, ca turist, in ’77, am auzit "lehem", "paine" in ebraica. S-au activat cuvinte pe care eu le stiusem candva. Ei, in ’87 nu mi–a fost atat de greu sa invat limba si am inceput sa-mi caut de lucru. Asa am ajuns la cinemateca. O cunosteam pe directoarea actuala, pe Lia van Leer. Ea este din Balti, a venit aici inainte de razboi, sa o vada pe sora ei. Totul aici e cu poveste, dupa cum se vede. Dar a inceput razboiul si nu s-a mai intors. Parintii ei au ajuns in lagar si au fost ucisi, ea a ramas aici. A cunoscut un olandez foarte bogat – asa, ca in povesti. Tatal acestui Van Leer a descoperit-o pe aceasta fata, frumusica. Ea nu avea nici o meserie, el avea acasa niste filme vechi si i-a spus: ia tu filmele astea, aparatele astea, apuca-te sa colectionezi filme vechi, o sa vezi ca o sa gasesti lucruri interesante. Ea a luat filmele si incet–incet a inceput sa descopere cinematografia. A inceput apoi, la Haifa, sa-si invite prietenii la vizionari de filme vechi si asa a ajuns sa-si deschida acolo o cinemateca, pe care a mutat-o apoi la Tel Aviv. In anii ’80, in Ierusalim primar era legendarul Teddy Kolek, care a facut din acest satuc un mare oras. El a luat-o pe Lia, a dus-o intr-o veche casa arabeasca vizavi de orasul vechi si i-a spus: "Restauram aceasta casa si facem aici un centru de film". Ea a devenit directorul acestei cinemateci. Eu am cunoscut-o pe Lia van Leer la Bucuresti, in anii ’70, cand inca lucram la Arhiva Nationala de Filme, si am participat la un mare congres la Bucuresti. La Ierusalim am cautat-o si i-am cerut ceva de lucru. Atunci mi-a raspuns ca la Cinemateca sunt oameni tineri, ca salariile sunt mici. La un moment dat insa, au avut nevoie de cineva care sa puna ordine in arhiva. si m-au chemat pe mine. Acum sunt directorul acestei arhive, conduc un colectiv de cercetare…
"Suntem o tara in razboi,
asta-i adevarul"
» Va ocupati de organizarea unui festival international de film…
— Prima editie a festivalului a fost in 1984. Eu lucrez la acest festival cam de pe la a patra editie. Conduc colectivul care se ocupa de research. Prezentam cam 200 de filme in zece zile, in 5-10 sali din Ierusalim. Eu scot si programul.
» Cum se obtin bani pentru un astfel de festival?
— Aici exista o fundatie, Ierusalim, initiata de Teddy Kolek, care aduce bani din strainatate pentru proiecte culturale. Exista Fundatia Van Leer, care da si ea o suma importanta. Din toate aceste sume se creeaza bugetul festivalului, un buget mare, cu vreo 120 de invitati, cu filme din 20-30 de tari. Mai e un festival de film evreiesc, ajuns la a opta editie, se intampla in fiecare an de Hanuka, echivalent al Craciunului pentru evrei. Toate filmele din acest festival au subiect evreiesc. De exemplu, anul acesta am prezentat filmul lui Radu Gabrea "Rumenye, Rumenye", despre Klezmer.
» Cum este cinematografia din Israel astazi? E greu sa faci filme?
— E greu. Exista fonduri, se fac filme, dar e greu. In ultimii ani, s-a dezvoltat foarte bine filmul documentar. Pe de o parte, pentru ca pe plan politic, social sunt probleme foarte mari – noi suntem o tara in razboi, asta e adevarul.
» Oamenii care traiesc aici simt asta sau asta se vede mai mult in stiri?
— Nu e deloc numai o chestie de presa. Cand, ieri, am deschis televizorul si am vazut ca Politia si Securitatea au intrat cu forta intr-un apartament in care au gasit un terorist care se pregatea de un mare atentat in Tel Aviv, am simtit o strangere de inima. Totusi, e bine sa se inteleaga ca viata noastra aici e o viata de oameni normali. Cand vin la Bucuresti, unii prieteni ma privesc de parca as trai in Irak, cred ca razboiul de aici e razboiul din Irak, ca dimineata, cand plec la serviciu, plec cu o pusca, omor doi arabi pe stanga, doi pe dreapta si astfel imi fac loc. Nu, niciodata nu s-a intamplat asta. E o viata absolut normala. Cand sotia mea, acum trei ani, a trecut cu masina printr-o intersectie in care peste doua minute a explodat o bomba, a fost socata cateva zile. O chestie de-asta nu se uita. Esti pandit si nu stii de unde. Exista perioade mai linistite, altele mai agitate. Uite, cand am venit in Israel mi-am cumparat o masina, un Volkswagen. La trei saptamani, cand ieseam de la Cinemateca, am vazut o masina arzand. Era masina mea. Era forma lor de intifada, sa distruga masinile noi ale evreilor.
» si astazi?
— Lucrurile se schimba. In teritorii, au facut tot felul de canale, prin care aduc arme din Egipt si din alte tari. Arafat a zambit frumos la Casa Alba, in timpul asta oamenii se inarmau. Revin: noi ducem o viata normala, dar din punct de vedere psihic toate astea e imposibil sa nu lase o urma. Pe langa documentare, se fac si filme de fictiune, in jur de 20 pe an. In ultimii ani, la Festivalul de la Berlin si la Cannes au tot luat premii. z
CV
» Directorul arhivei Cinematecii
» Organizatorul Festivalului International de Film de la Ierusalim
» Organizatorul Festivalului de Film Evreiesc.
» Coordonatorul cercului cultural de la Ierusalim
Unii prieteni cred ca razboiul de aici e razboiul din Irak "
Costel Safirman
