Interviul ambasadorului american la Chişinău este un duş glacial pentru talibanii români, care bat câmpii de luni de zile că Franţa şi Germania ne trădează şi bat palma cu Rusia, iar noi vrem să ne apere America, pentru că numai America e bună. Ca şi faptul că Departamentul de Stat nu s-a delimitat de el.
Talibanismul antieuropean trăgea să se mute de pe forumuri marginale în mainstream cu ajutorul unor parlamentari europeni inconştienti. Stânga măcar a tăcut pe tema asta, dar dreapta mai radicală a arătat ceea ce ştiam demult, că e periculos de inadecvată şi poate de asta conduc serviciile politica noastră externă – că tovarăşii de pahar ai lui Băsescu s-au dovedit de nivelul taliban, iar Iohannis nici nu a apucat să pună pe unul, că i l-au şi arestat, ca atare a lăsat-o complet baltă.
Serviciile nu au vreo strategie reală de politică, când nu e vorba de ambiţii puerile ca exportul de anticorupţie, ele gândesc defensiv şi se feresc mai bine de gafe, ceea ce sigur e un avantaj faţă de civili, dar e insuficient. Nu mai există politică externă la nici un partid şi nici la Guvern, şi nimeni nu explică nimic, totul se pierde în isterii trecătoare urmate de perioade de inconştienţă. O să îmi fac deci azi datoria să explic eu de ce am pierdut sprijinul Occidentului, cât din asta se datorează circumstanţelor externe şi cât erorilor noastre, sperând să începem o dezbatere despre ce se (mai) poate face.
După cum am spus acum câteva săptămâni, Putin ameninţă în mod credibil că, dacă mai continuă înarmarea asimetrică şi presiunile pe ceea ce vede el ca sfera lui de influenţă, va urma un mare conflict. Ameninţările astea au ajuns unde trebuie şi s-a intrat într-o nouă fază, în care i se dau asigurări mai clare că nu intră nimeni peste el, nici când îşi face de cap prin Crimeea sau estul Ucrainei. Sancţiunile nu au fost ridicate de europenii mult înjuraţi în România (s-au găsit cretini să mă înjure inclusiv pentru textul cu Putin, deşi nici nu cred că au înţeles ce spunea…). Pentru că, la urma urmei, linia roşie nu e în Crimeea, e pe graniţa NATO.
Nu o să mai deschidă nimeni gura să împingem graniţa NATO incluzând Moldova, Ucraina sau Georgia, deci aceste ţări sunt perdante. Trebuie înţeles însă că sunt perdante aşa cum am fost noi în 1945, când preţul pentru salvarea noastră ar fi fost încă un război mondial. Nu se face un război mondial pentru Ucraina, ce se poate face se face deja şi se dau semnale că asta e limita. Celelalte semnale s-au dat zilele astea în Orientul Mijlociu, unde kurzii au fost – din nou – abandonaţi de Occident, în primul rând de americani, care, pentru a nu-i pierde de tot pe turci, i-au lăsat baltă. Nu pentru că sunt trădători din fire, ci pentru că s-au întins mai mult decât pot, e un context groaznic şi frontul trebuie scurtat şi situaţia consolidată, cine se mai gândeşte la basarabeni sau la kurzi decât ca să le spună să îşi accepte soarta, pur şi simplu e nerealizabil să le dai ce vor ei – un stat kurd la graniţa cu Turcia sau o Moldovă integrală în graniţele lui Stalin, cu Transnistria cu tot. Că nu se poate.
Sigur că asta e rău pentru noi, că noi nu suntem ca balticii, nu avem o naţiune consolidată şi urbană în majoritate, ci măcar pe jumătate o populaţie rurală dependentă şi terorizată, pe care asemenea mesaje ca ale ambasadorului Pettit, perfide în plus, că se evocă o imposibilă integrare în UE ca alternativă la unirea cu România, o consolidează în votul contra taberei româneşti. Răul făcut e foarte mare, şi mă solidarizez cu George Simion şi colegii lui de la Acţiunea 2012, membră a Coaliţiei pentru o Românie Curată, pentru că trebuie înţeles că, atâta vreme cât nu avem ambiţia stupidă de a aduce şi Tiraspolul în UE, unirea României cu Moldova nu poate fi împiedicată de nimeni. Dacă suntem aşa de slabi că o vorbă a unui ambasador ne bagă la loc în cutie ne merităm soarta. La fel şi dacă o mai ţinem langa că obiectivul nostru e o Moldovă în Europa sau România cu Transnistria cu tot. Ruşii dau semnale de negociere, OSCE are preşedinţie germană, dar noi nu avem cum câştiga nimic pentru că nu suntem uniţi pe un obiectiv realizabil. Politicienii români merg la Chişinău periodic de pomană.
Deja se vede de aici că nici noi, românii de pe ambele maluri, nu am fost clari şi realişti când contextul era mai favorabil. Acum contextul se schimbă în rău. Asta e.
Lipsa de obiectiv deopotrivă realist şi clar cu Moldova nu a fost singura noastră vină. Există două altele unde i-am dezamăgit rău pe europeni şi pe americani.
Prima, la care speram să existe un remediu în faptul că avem prim-ministru un fost comisar european, dar nu a fost aşa, este faptul că noi am rămas, laolaltă cu mai toată Europa de Est, parte din problemă şi nu am devenit parte din soluţie de când a început problema cu refugiaţii. Acesta va fi principalul subiect la întâlnirea Iohannis-Merkel, cum a fost şi la cea cu Cioloş din primăvară, şi lucrurile sunt tot în şanţ. Lipsa de solidaritate a noastră şi a altor est-europeni, susţinută de opinia publică din aceste ţări învăţate doar să ia ajutor, şi nu să şi dea, face ca Turcia să fie singura soluţie, soluţia superimorală, a problemei refugiaţilor. Să mai punem şi faptul că minunata noastră ţară, în vara lui 2013, când se decidea politica de azil comună Dublin III se judeca la Curtea Constituţională cine merge la summit, Băsescu sau Ponta (ICCJ a clarificat pe Ponta, Marga şi Leonard Orban, acuzaţi că merseseră un an înainte fără mandat chiar pe atunci…), şi nu depunea opinii separate la Consiliu cum că e o soluţie proastă cea adoptată ca lege, cu semnătura noastră (http://www.asylumlawdatabase.eu/en/content/en-regulation-eu-no-6102013-european-parliament-and-council-26-june-2013-amending-regulation), şi era în plin balamuc al suspendării lui Băsescu (meritată, poate, dar tembelă). A explicat vreodată cineva românilor că Dublin III este o lege? Au încercat vreodată ai noştri să strângă pe alţi est-europeni, pentru o contrapropunere care să arate că suntem constructivi? Aşa am pierdut tot capitalul de simpatie german. Iar Germania, trebuie să vă spun, era cea mai favorabilă unirii Moldovei, de exemplu. Îmi dau seama că din Bucureşti asta pare o problemă mică, dar la Berlin, unde o schimbare de adresă trebuie legal anunţată în două săptămâni, sunt cozi de şase luni din cauza refugiaţilor. Nemţii sunt lăsaţi singuri să se descurce – şi suedezii, şi grecii, care construiesc noi adăposturi. Nu poţi aştepta solidaritate unilaterală la nesfârşit.
A doua, cât de veritabili pro-americani suntem. Scutul l-am cerut chiar noi, în lipsa altei idei de dezvoltare, deşi era clar că mai mult ne expune decât ne apără. Din fericire s-a găsit Ciprul de unde să se bombardeze Siria ca alternativă la turci, şi nu s-a ajuns la aeroportul din Constanţa. Părerea americanilor despre noi s-a văzut după summitul NATO, când ni s-a spus să ne întărim economic şi până atunci să nu-i mai provocăm pe ruşi. Incidental, exact abordarea asta ar fi rezolvat demult unirea cu Moldova, dacă progresam cât Estonia tranziţia asta, ne uneam cu Moldova fără aprobarea nimănui, aşa cum Balticele s-au desprins din URSS în ciuda opoziţiei americane. Că am văzut naţiuni jucând inteligent şi brav istoria în viaţa asta, nu am citit despre ele în cărţi. Numai că nu a noastră. În sfârşit, am citit cu stupoare în presă că Guvernul Cioloş, care se consultă cică la toate, a uitat să ne întrebe dacă suntem de acord să intrăm în proiectul chinezesc care vrea să opună instituţiilor de la Bretton Woods (FMI şi Banca Mondială) o bancă de dezvoltare susţinută de chinezi, care deja se luptă pentru investiţii prin Africa, promovând şi corupţia o dată cu ce fac pe acolo. Câteva alte ţări europene au făcut această eroare, dar noi, marii parteneri strategici bla-bla, nu trebuia să o facem. Bretton Woods e la baza ordinii internaţionale de după al doilea război mondial, şi oricât de criticabile ar fi instituţiile sale, că sunt, ele sunt perfectibile. Nu ne trebuie şi nu e în avantajul nostru o ordine mondială paralelă celei americane, asta merge contra politicii noastre de după 1990. Şi, cu toate acestea, asta am semnat discret acum câteva zile. Ca să vedeţi că nu aveau de ce să ne iubească americanii. Şi nu mai spun ce ieşea dacă făcea Ponta asta.
În concluzie, dacă nu există o unitate naţională minimă, şi discutăm la nesfârşit din vina cui avem absorbţie la fonduri europene zero, uitând că ultimele şase luni din anul trecut noi nici nu aveam guvern, din mai 2015 încolo s-a pierdut timpul cu datul jos al lui Ponta, tot aşa cum în momentele-cheie din vara lui 2013 ne pierdeam timpul să-l dăm jos pe Băsescu, nu are cum să se lege vreo politică externă. Civilii sunt slabi, militarii iată că nu pot chiar fără civili, serviciile îşi pierd vremea să vâre băieţii lor cu ochi albaştri prin partidele noi, şi nimeni nu ţine cârma, ne conduc ţipetele de pe la televiziuni şi Facebook. Dovadă, într-un singur weekend din august s-au înecat de două ori mai mulţi români pe litoral decât au murit în cutremurul din Italia şi nu s-a dus acolo jumătate din Guvern ca să se lupte cu valurile pentru că nimeni nu a observat. Barca noastră naţională e dusă de valuri la ora asta şi nu mai găseşti nici un criteriu raţional pentru care o ia într-o direcţie sau alta.
Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.ro.
