Cei care au trait in urma cu patru decenii seria de revolte si manifestatii ce traversau Europa dintr-un capat in altul pot afla acum cateva raspunsuri la intrebarile pe care si le puneau atunci. Dar numeroase mistere persista si vor alimenta, in continuare, speculatiile despre ce-ar fi fost sa fie, la care curiozitatea nu poate rezista. Asa, bunaoara, neasteptata deplasare a lui de Gaulle pe 29 mai la Baden-Baden, in Germania, a facut sa curga multa cerneala. S-a spus ca el voia sa se asigure, la o adica, de loialitatea armatei, prin intermediul celebrului comandant Jacques Massou. S-a mai spus ca generalul, deja prea batran, "pierduse pedalele" sau voia sa-si negocieze retragerea, fiindca efectiv avea de gand sa demisioneze. Iata ca apar noi interpretari, unele dintre ele confirmate si de informatii: s-ar parea ca Massou fusese insarcinat sa contacteze discret serviciile diplomatice sovietice. Ceea ce s-ar fi intamplat, iar raspunsul Moscovei era cel dorit de general. De Gaulle, pe care sovieticii il apreciau pentru ca le tinea piept americanilor, voia o interventie a Moscovei pe langa Partidul Comunist francez, caruia sa i se ceara sa nu complice si mai mult situatia din Franta, pe fundalul revoltelor studentesti.
Fostul prefect al Parisului Maurice Grimaud confirma acum ca inalti demnitari din Partidului Comunist, dar si din principalul sindicat, SGT, s-au prezentat la patronul Sindicatului general al politiei pentru a-l indemna sa… reziste in fata studentilor, ca sa nu se instaleze anarhia! Cuvantul de ordine de la Moscova sosise, iar comunistii au fost mai putin radicali decat se temea generalul. Pe de alta parte, se crede ca deplasarea lui de Gaulle la comandamentul fortelor franceze din Germania a avut ca scop strategic si obtinerea sprijinului din partea fortelor franceze de extrema dreapta la organizarea manifestatiei progaulliste prevazute pentru sfarsitul lunii mai. Massou era persoana cea mai potrivita pentru a contacta acea factiune din armata ce se ridicase impotriva lui de Gaulle dupa retragerea din Algeria. In schimbul acestei participari, de Gaulle promitea sa decreteze un armistitiu pentru autorii anterioarei tentative de puci militar.
Ceea ce s-a si intamplat la putin timp dupa. Moscova il prefera pe de Gaulle, dar cu toate acestea o parte a guvernului Pompidou era convinsa ca blocul sovietic va pune mana pe putere la Paris, prin intermediul fidelilor ei. Situatia devenise efectiv critica, de Gaulle vedea pretutindeni comploturi sau lasa sa se creada, fiindca amenintarea pericolului comunist era totusi un bun liant politic. Dar generalul insusi impusese un regim de putere centrat excesiv pe propria persoana. Ca dovada ca nimeni din anturaj nu a indraznit sa-l trezeasca in seara in care, in jurul Sorbonei, au avut loc primele infruntari sangeroase dintre politie si studenti. Parisul urcase din nou baricade, ca pe vremea Comunei, dar generalul dormea! O constata cu fina ironie unul dintre actorii de atunci, faimosul student "rosu" Daniel Coh-Bendit, caruia o revista pariziana i-a organizat, zilele trecute, o intalnire retrospectiva cu fostul prefect al Parisului Maurice Grimaud. Amandoi recunosc faptul ca evenimentele ar fi putut sa ia o intorsatura dramatica, fiindca nimeni nu mai stapanea situatia.
Insa a fost un singur mort, dintr-un accident neelucidat. Dar a fost si explozia unor nemultumiri adanci care au evitat, astfel, aparitia in Franta a unor grupari teroriste de tipul brigazilor rosii din Italia sau din Germania. Cat despre Moscova, ea trebuie sa fi regretat, in secret, faptul ca nu a exploatat momentul. In acea vreme Statele Unite erau la randul lor destabilizate dupa razboiul nepopular din Vietnam, dupa asasinarea lui Martin Luther King si a lui Robert Kennedy, la care se adaugau puternice infruntari rasiale. Kremlinul avea sa-si ia revansa strivind Primavara de la Praga. Dupa care Nixon devenea noul presedinte la Casa Alba. Dar valul de revolte a schimbat totusi "stilul" de exercitare a puterii. A inceput epoca in care acesteia nu ii mai este suficienta doar autoritatea. Ea este obligata sa accepte dialogul cu societatea, chiar daca isi inventeaza atatea strategii prin care triseaza.
