Pentru economia spectrului politic, alegerile parţiale de duminica trecută nu au însemnat mare lucru. Câteva lucruri sunt însă semnificative.
Mai întâi, prezenţa la vot deosebit de scăzută în Colegiul 19 din Bucureşti – sub 15% -, se pare, procentul cel mai mic înregistrat în istoria electorală a României. Pentru alegătorul obişnuit a lipsit miza. Structura politică a Parlamentului e clară, majoritatea e stabilită; dinamica ei, de la alegeri încoace, nu are nici o legătură cu voinţa electoratului. Ca un făcut, desemnarea candidaţilor s-a făcut după logica Marii Adunări Naţionale: în locul rămas vacant prin plecarea unei femei, s-au oferit două candidate de acelaşi gen şi cam de aceeaşi vârstă. Ca să fie mai clar, ambele erau cunoscute publicului din alte domenii decât cel politic.
Care dintre candidate a câştigat, acest fapt e statistic (şi faptic) nesemnificativ. Cel mai probabil, în condiţiile în care carismaticul primar al sectorului 4 (un viitor Onţanu?) nu s-a prea agitat în campania electorală, maşinăria de partid a partidului de guvernământ a avut câştig de cauză în faţa celei a minusculului Partid Conservator. La alegerile generale complete, oamenii se mobilizează mai ales pentru că au nădejdea că, prin votul lor, pot determina o configuraţie a Parlamentului în care partidul preferat să obţină o poziţie dominantă sau măcar avantajoasă. Acum, când jocurile la nivelul raportului de forţe sunt, cum spuneam, făcute, pe alegătorii din Şoseaua Giurgiului nu i-a interesat mai deloc dacă vor fi reprezentaţi de către Teo sau de către Liliana. Eu, unul, aş fi preferat, în locul desemnării unui deputat prin simulacre electorale (căci ce semnificaţie poate avea faptul că cineva întruneşte 8.000 de voturi, dintr-un electorat de peste 100.000, într-o competiţie care nu a respectat măcar principiul universalităţii dreptului de a fi ales?), atribuirea directă a mandatului vacant în favoarea reprezentantului aceleiaşi formaţiuni clasat pe primul loc neeligibil în alegerile generale.
Nu pot deloc să-i dau dreptate lui Cristian Preda când afirmă că desemnarea unui candidat fără antecedente politice ar constitui un pas spre necesara primenire a acestei clase, o infuzie de sânge proaspăt, „o alternativă la figurile tipice ale tranziţiei”. Mai întâi, pentru că nu cred că introducerea în structurile de decizie a unor personaje care nu s-au remarcat nici măcar prin atitudini civice evidente poate aduce schimbări de substanţă în politica românească. E adevărat că politicienii noştri „consacraţi” sunt îndeobşte plini de metehne, dar asta nu justifică înlocuirea lor cu diletanţi – chiar plini de farmec şi inteligenţă. Iar mă duce gândul către Marea Adunare Naţională, cu ai săi ţărani cooperatori, muncitori, intelectuali ş.a.m.d. – fiecare fruntaş în domeniul său. Apoi, nu este Teo Trandafir, realizatoare de emisiuni tv de promovare a maneliştilor, saltimbancilor şi piedonilor, ea însăşi o „figură tipică a tranziţiei”? După mintea mea, am putea vorbi despre o regenerare autentică dacă am întâlni în structurile de partid oameni (tineri sau nu) care au idei politice noi, proiecte îndrăzneţe. Aş fi aplaudat, eventual, primirea în partid a unui personaj de genul lui Teo Trandafir, unde i s-ar fi oferit posibilitatea confirmării aptitudinilor de om politic, după care ar fi survenit desemnarea într-o candidatură importantă.
La Râmnicu Vâlcea, alegerile pentru un nou primar au fost necesare după ce, la începutul anului, fostul primar PDL Mircia Gutău fusese condamnat, împreună cu viceprimarul (membru al aceluiaşi partid), pentru luare de mită. Gutău fusese reales din primul tur, după ce inculparea fusese făcută publică, fiind susţinut de acelaşi partid. Într-o ţară în care justiţia îşi îndeplineşte menirea, partidul care ar fi promovat aceste personaje ar fi fost supus oprobriului public şi, măcar o vreme, nu ar mai fi îndrăznit să propună un demnitar pentru funcţia publică. Ei bine, nu numai că nu s-a întâmplat acest lucru, dar reprezentantul aceluiaşi partid a câştigat alegerile. Candidând sub sloganul „Continuăm împreună”, noul primar (fost, şi el, viceprimar în timpul mandatului lui Gutău) nu a putut câştiga alegerile de duminică decât în calitate de succesor moral al condamnatului.
Morala e tristă. Electoratul nu dă mulţi bani pe condamnările rostite de justiţia română. Primarul „performant” (Emil Boc dixit, după pronunţarea condamnării), deşi corupt, a fost, de altfel, numit cetăţean de onoare al municipiului. Falimentul luptei împotriva corupţiei este, cel puţin în capitala vâlceană, total.
