În limba română acelaşi cuvânt, alegeri, desemnează atât deciziile individuale sau colective privind acţiuni umane, luate în funcţie de valori, principii sau interese asumate, cât şi procesele de selectare aşa-zis concurenţială a politicienilor. Deşi sunt un mijloc, şi nu un scop – un mecanism care să degaje compromis social şi politic menit să asigure echilibrul şi controlul puterii politice -, alegerile electorale, mai ales sub influenţa „misticismului” majoritarist şi a marketingului politic, au fost transformate de mitologia politică dintr-un simplu instrument într-un fel de ordalii electorale. Totul este prezentat de parcă Dumnezeu ar interveni în politică şi ar arăta Calea. Punerea în scenă ar trebui să sugereze că esenţa oricărei politici democratice, compromisul, nu doar că nu se poate realiza, ci este exclusă din oficiu. Iar rezultatele ultimelor alegeri americane sunt prezentate cam în acest fel.
Doar că alegerile americane de la mijlocul mandatului, care s-au desfăşurat marţi 2 noiembrie, deşi au ilustrat eşecul electoral anunţat, dacă nu chiar asumat, al lui Barack Obama, nu indică nici un fel de cale. Deşi pus în defensivă din punct de vedere electoral, cu o Cameră a Reprezentanţilor ostilă şi anunţat reactivă, Barack Obama nu mai este singurul responsabil pentru politica americană. Republicanii sunt obligaţi de rezultatele alegerilor congresionale de marţi să îşi asume o parte a guvernării, republicanii nu mai pot beneficia de avantajul opoziţiei. Pentru că, deşi e un regim prezidenţial, regimul politic american prevede, prin mecanismul de echilibrare a puterilor, alternanţa congresională de la mijlocul mandatului. Aşa s-a întâmplat în 1994 cu Clinton şi în 2006 cu Bush. Şi cum în mare parte Obama şi-a realizat programul economic şi social, chiar dacă criticii săi liberali îl acuză de compromisuri în privinţa reformelor asigurărilor de sănătate sau a sistemului bancar, Obama a reuşit ceea ce nici un alt preşedinte progresist nu a mai reuşit de la Roosevelt încoace. Ba chiar, în privinţa asigurărilor, nici măcar Roosevelt nu reuşise.
Acum, după succesul republican, Obama trebuie să îşi apere inteligent reformele. Iar „învingătorii” nu au nici un program coerent şi sunt divizaţi ideologic. Căci în afara unor stereotipuri libertariene pe care nici un politician raţional nu le poate lua în serios, dar care exprimă perfect vechea ideologie WASP (White Anglo-Saxon Protestant) şi un rasism revanşard aproape nedisimulat, Tea Party nu face decât să compromită ideea unei guvernări responsabile. Mişcarea, prezentată ca fiind „populară”, în fapt, extremistă economic sau social şi fundamentalistă religios, nu este decât o consecinţă a fricii de viitor, dar şi un rezultat mecanic al alegerilor din 2008. Politicienii Tea Party sunt lipsiţi de experienţă politică şi apără poziţii „ideologice” care nu sunt împărtăşite de majoritatea vechilor republicani. Dacă vor rămâne inflexibili pe poziţiile lor din campanie, politicienii Tea Party vor crea diviziuni greu de depăşit în cadrul taberei republicane. Dacă vor deveni concilianţi, vor dezamăgi electoratul extremist care s-a mobilizat în favoarea lor. Dar, dincolo de calculele electorale privind alegerile din 2012, alegerile din 2010 arată că nici SUA nu se pot sustrage tendinţei de alunecare spre extrema dreapta, provocată de criza economică, aşa cum există tendinţe în Europa Occidentală.
Oricum, anunţata maree republicană nu a fost atât de mare, chiar dacă, la nivelul Camerei Reprezentanţilor, democraţii au suferit cea mai importantă înfrângere din istorie. A fost un eşec electoral pentru Obama, dar nu şi o înfrângere politică. Deşi unii comentatori vorbesc despre un vot de protest faţă de Barack Obama, în realitate a fost un vot al fricii bine incitate de grupurile de media şi de afaceri afectate de politica lui Obama. Pe cât de previzibilă a fost reacţia lor, pe atât era de aşteptat efectul electoral al acesteia. Poate că unii alegători centrişti, care în 2008 au votat democrat, au basculat spre republicani, dar eşecul lui Obama nu înseamnă că America s-a întors cu 180° împotriva votului din 2008. Cum prezenţa la vot a fost mult mai slabă decât cu doi ani în urmă, iar mobilizarea mediatică împotriva lui Obama a atins cote fără precedent, votul de marţi nu este – dacă extremismul nu va cuprinde majoritatea societăţii americane – altceva decât o manifestare a mecanismului checks and balances. Cu siguranţă, Barack Obama a dezamăgit pe mulţi dintre alegătorii săi, mai ales din cauza situaţiei economice generate de depresiunea economică. Dar asta nu înseamnă că a ieşit din joc! Ceea ce se poate spune şi despre Nicolas Sarkozy sau Traian Băsescu, a căror imagine a fost grav afectată de criză. Ne putem imagina fără greutate care ar fi rezultatele unui vot în România de astăzi. Dar Barack Obama încă are 46% încredere în sondajele de opinie, pe când Nicolas Sarkozy e la 30%, iar Traian Băsescu – la doar 10%. Iar ultimul nici măcar nu este la jumătatea mandatului, ci în primul dintre cei cinci ani de mandat.
