Somat din diverse locuri, premierul Cioloș anunță că vrea să modifice legislația privind vânzarea terenurilor agri-cole, pentru a îngreuna și mai mult înstrăinarea acestora către ”străini”.
De asemenea, a fost adoptată o lege conform căreia supermarketurile ar trebui să vândă obligatoriu jumătate din produse alimentare românești. Cei care se agită să promoveze asemenea proiecte, ca și Parlamentul, ori Guvernul care se dovedesc incapabile să le țină piept, or vrea să facă bine. Nu aș vrea să pun totul pe seama electoralismului ieftin, deși, evident, e explicația cea mai la îndemână. Prefer, din limitata mea perspectivă de profesor de politici publice, să deslușesc ce probleme încearcă românii să rezolve cu prin revenirea la „Nu ne vindem țara!” și să arăt de ce nu vor face decât să adauge alte probleme, fără a le rezolva pe primele.
Să începem cu proprietatea rurală. Este adevărat că având noi cele mai vaste suprafețe agricole nelucrate din Europa pe la anul 2000, când cercetam cu studenții mei pentru a scrie Secera și buldozerul, ca și enorme suprafețe de pădure restituite și deci introduse în proprietate privată, o irezistibilă piață a terenurilor agricole a apărut în UE; unde există fermieri cu experiență în folosirea fondurilor europene și care nu se pot dezvolta la ei în țară, unde prețul terenurilor este enorm.
Ca atare, printr-un simplu mecanism de piață, pârloaga noastră a atras ca un magnet fermieri și investitori din toată Europa. Că mecanismul a fost unul de piață se vede din faptul că aceia care au venit să cumpere și să lucreze terenurile (pârloaga a scăzut constant) nu au fost rușii, care au vrut să pună gheara pe Moldova bucată cu bucată (costă nimica toată chiar și azi), ci europenii, care au scontat că România intră în UE și va beneficia de Piața Comună agricolă cu subvențiile ei, adică nemții, italienii, finlandezii (păduri), luxemburghezii, belgienii și englezii. Prințul Charles a achiziționat astfel sate întregi în Transilvania și s-a pus pe renovat biserici săsești. Ita-lienii au făcut ca Banatul să recapete, din avion, aspectul mozaicat de covor pe care îți vine să te întinzi pe care îl au terenurile din Elveția sau Germania văzute din avion, adică aerul îngrijit, planificat la detaliu de culturi diversificate, după care poți vedea unde este știință și investiție umană în pământ, pe baza unei proprietăți raționale, și unde este pustiirea dată fie de neglijență, fie de proprietatea colectivă a popo-rului. Și azi, îmi povestea un pilot german, vezi din avion, fără să ai trasate granițe, când treci din Germania de Vest în cea de Est, pentru că nici douăzeci și cinci de ani de plantat păduri și privatizat cooperative după unificare nu au reușit să refacă pământul, temeinic distrus de comuniști în RDG. Și îl cred, că în cei șase ani în care am fost la agricultură în Dobrogea ca student la Medicină mă întrebam adesea ce se va alege pe viitor de ariile vaste și pustii în care umblam ore întregi fără a întâlni decât armata și deținuții scoși din închisori pentru munca obligatorie.
Nu am văzut în șase ani, totalizând vreo trei luni de strâns recolta, nici un țăran în Dobrogea. Nelucrarea terenurilor noastre agricole e sigur o mare problemă, cu cauze diverse, de exemplu conflictele de proprietate (vă reamintesc că eu scriam despre bătăliile pentru pământ din Nucșoara, unde terenurile deținuților politici fuseseră împărțite celorlalți săteni, care nu voiau să le dea înapoi, sau Scornicești, unde cei care își cumpăraseră apartament la bloc se treziseră că pământul de sub ei e restituit altora), dar și monopsonul care a deprimat producția de grâu ani de zile și lipsa de pricepere și capital a unor fermieri etc. Lipsa de productivitate pe pământul lucrat, o alta. Vânzarea către străini și emigrarea forței de muncă din ruralul românesc, excedentară încă de la finele secolului 19 și un motiv esențial pentru care productivitatea a rămas scăzută (trebuia să dăm de lucru la țărani), au fost consecințe – și parțial soluții – la aceste pro-bleme. În nici un caz, contrar a ce spune un raport concesionat unui institut obscur de către Parlamentul European (pentru cine nu știe, fiecare parlamentar poate concesiona studii, și cum sunt peste șase sute, vă dați seama că oricine poate găsi ceva de ideologia sa ca să aducă argumente), vânzarea terenurilor către străini nu este cauza pentru care un milion de imigranți români au plecat din zona rurală și s-au dus să lucreze în Italia sau Spania. Nu avem cazuri de ro-mâni concediați din agricultură de patroni italieni care ajung să lucreze la vii în Piemont, avem doar oameni care compară costul unei zile de lucrat la vie la Cotnari față de Piemont și care trag concluziile. Piața comună europeană a făcut ca fermierul belgian să găsească teren ieftin în România, deci să îl cumpere, iar muncitorul român din agricultură, care acasă nici nu prea muncea, prețul muncii agricole fiind atât de de-primat încât greu găseai muncitori agricoli, să se ducă la căpșuni în Occident. Cine pretinde că e o problemă proprietatea europeană în agricultura din România pentru că nu se creează locuri de muncă greșește. Modernizarea agriculturii, cu creșterea de productivitate care e un avantaj, nu un dezavantaj, duce peste tot la scăderea locurilor de muncă în agricultură. În Danemarca, prima țară din Europa care și-a modernizat agricultura în secolul XIX, când noi nu am reușit, avem o înjumătățire a populației angajate în agricultură în ultimii zece ani, ajungându-se la doar 2,4 la sută din totalul forței de muncă. Iar noi nu vrem mai multe locuri de muncă în agricultură, fiind lideri europeni în ceea ce priveşte ponderea populaţiei ocupate în agricultură în total, cu 13% din total, un indicator al modernizării noastre neîncheiate. La o populaţie ocupată de 10 milioane de oameni în România, 1,3 milioane sunt implicaţi în agricultură, în scădere cu aproximativ 50% faţă de anul 2005, când populaţia ocupată în agricultura românească era de 2,5 milioane de persoane. Or, cum se încheia și cartea mea, planurile noastre de dezvoltare pentru viitorul țăranilor nu pot avea ca principală opțiune ca ei să rămână țărani. Ei trebuie ajutați să evolueze la o viață mai bună.
Ce ar trebui să ne îngrijoreze este faptul că aceia care au plecat, care oricum figurau mai mult nominal în agricultură, contribuția lor și a întregului sector fiind extrem de slabă la produsul național brut, prin contrast cu Danemarca, nu au trecut în alte sectoare economice, dat fiind că acestea nu au creat suficiente slujbe, ci au emigrat. Mai bine că au emigrat decât să fi stat aici, dar, din nou și de peste 150 de ani, problema României este că nu dezvoltă slujbe în industrie și servicii suficiente, de asta am fost și am rămas o țară nedezvoltată, la care marele salt încă nu s-a produs. Asta e problema noastră, pe care au încercat să o rezolve înaintașii fără succes, și nu faptul că ne cumpără terenurile agricole firme sau fermieri europeni, care aduc o agricultură mai modernă, cu mai mult respect față de mediu, la standarde europene și, finalmente, plătesc impozit pe profit și desăvârșesc europenizarea României. Limitarea lor ar fi imposibilă – orice lege ar fi atacată la Curtea Europeană de Justiție, după părerea mea, cu șanse mi-nime pentru statul român, dat fiind că tratatele europene nu permit limitarea vreunei libertăți economice la vreun cetățean european.
Țările astea care cumpără teren la noi, Germania, Franța, Anglia, Portugalia, Olanda, Belgia, Luxemburgul, nu au nici o restricție privind propriile lor terenuri, nici măcar pentru neeuropeni. Celebrele vii din Bordeaux au fost de mult vândute în bună parte la japonezi, nu găsești case de cumpărat la Londra sau Berlin de răul rușilor care investesc, iar parveniții români, unii urmăriți de DNA, au cumpărat case pe Coasta de Azur și lacurile italiene, ce să mai spunem de Londra sau Paris, într-o veselie. Singurele restricții care există în Europa sunt în Italia sau Spania, la terenuri de graniță. Spaniolilor le era frică să nu cumpere englezii în jurul enclavei Gibraltar și grecilor să nu le cumpere turcii insulele. Nu avem și noi decât să ne îngrijim să nu cumpere rușii Prutul – că nu mă îndoiesc că unii din noi l-am vinde – sau Delta. Între timp, ai noștri băieți ca brazii, Hrebenciuc în Moldova și Verestoy în Ardeal, au fost cei care au pus mâna prin restituiri pe enorme terenuri, mafia a fost locală, nu străină, tot ei sunt la originea tăierilor iraționale, că numai cine a căpătat ceva de furat și e sigur că va fura și mâine taie sau cultivă irațional. Sigur, să ne apărăm pădurile, dar nu le apărăm interzicând finlandezilor să le cumpere, ci doar întărind și făcând respectate standardele de tăiere și recultivare… Principalul dușman în materie de păduri atâția ani a fost Romsilva, regia națională, unde pădurarii aveau în scripte ace de cravată din diamant, nu altcineva…
Problemele noastre sunt altele… Dacă vreți altceva decât voturi, uitați-vă că ruralul românesc nu are azi, în 2016, condițiile pe care le avea întrunite ruralul danez la 1850 pentru a moder-niza agricultura și țara. Danezii nu au dat pământul pe gratis în reforme agrare, ci l-au vândut țăranilor, raționalizînd pro-prietatea agricolă. Din 1788, o bancă publică agrară a fost fondată ca să-i ajute cu dobânde mici pe țărani să devină proprietari (Argetoianu a încercat asta de-abia după Primul Război Mondial), pe la 1820 jumătate din terenuri îi aveau deja ca proprietari pe cei care le lucrau (noi am avut nevoie de Răscoala de la 1907 și Primul Război Mondial), în 1814 educația primară a devenit obligatorie și a avut întotdeauna, prin grija statului, o componentă agricolă la țară, iar producția era deja orientată majoritar spre export, ducând la stimularea dezvoltării productivității, la anul 1880. În 1868 un sistem de training a fost pus la punct pentru tinerii fermieri (noi risipim fondurile POSDRU și azi, tocmai dăm înapoi jumătate de miliard). La finele secolului XIX, danezii cucereau temeinic piețele agricole din Germania și Anglia, cu o productivitate care a rămas de atunci în top, cu o producție adaptată la dimensiunea proprietăților, în vreme ce România își pierdea piețele de cereale produse extensiv de îndată ce întâlnea prima concurență globală… și așa am ajuns azi să concepem legi ca asta cu cincizeci la sută, care nu va stimula în nici un fel productivitatea, nici producția, e o tipică lege de eșec guvernamental care va genera mai rele eșecuri ale pieței. Dar, nu-i nimic, ne consolăm cu ideea că orice firmă europeană înregistrată în România, de exemplu Danone, lideri și la export, este o firmă românească și o să ne umple rafturile (o făceau deja, cine e competitiv oricum exportă). În rest, lipsa de asociere agricolă pe care danezii au rezolvat-o din secolul XIX cu un sector puternic asociat și sindicalizat e la noi azi încă problema numărul 1 pentru care producătorii nu ajung în supermarketuri, iar aban-donul școlar e la o cincime din total, de trei ori mai mare în rural ca în urban (deci la peste 30 la sută), ducând la cereri disperate ale societății ca statul să creeze acces egal la educație. Cum credeți că am ajuns la doar 47 la sută din populația școlară care are bacalaureatul? Ce probleme credeți că rezolvă copiii din zona rurală la examen, tot rolul cratimei și romanul urban interbelic, pariez, adică ceva superadaptat la nevoile lor? Principalul factor de eșec la testul PISA, cum spuneam pe vremea când Funeriu și echipa dădeau vina pe profesori, e rezidența rurală. Mergem în sens invers, spre secolul optsprezece danez, nu douăzeci și unu european.
Iată ce ar trebui liderii noștri, dacă nu ar fi populiști, să spu–nă oamenilor sau să pună în marele proiect de țară și iată aici probleme de rezolvat pentru programe de partide pentru o generație, dacă nu e să vă pierdeți vremea luptându-vă cu legile pieței, în timp ce societatea românească regresează în lumea a treia, de unde nu decretele pot să o scoată…
Ce ar trebui să ne îngrijoreze este faptul că aceia care au plecat, care oricum figurau mai mult nominal în agricultură, contribuția lor și a întregului sector fiind extrem de slabă la produsul național brut, prin contrast cu Danemarca, nu au trecut în alte sectoare economice, dat fiind că acestea nu au creat suficiente slujbe, ci au emigrat. Mai bine că au emigrat decât să fi stat aici, dar, din nou și de peste 150 de ani, problema României este că nu dezvoltă slujbe în industrie și servicii suficiente, de asta am fost și am rămas o țară nedezvoltată, la care marele salt încă nu s-a produs.“