Eun obicei la romani ca, atunci cand ajunge la guvernare cineva din, scuzati, provincie, sa-si aduca ajutoarele tot de pe-acolo. Asa au venit ardeleni, clujeni in speta, pe la guvernarile PSD cand cineva de pe la Cluj ajungea ministru. Sau din alte provincii, de pe aici, din Bucuresti. In principiu, nu e nimic de blamat in asta: fiecare cunoaste un numar limitat de oameni si se bazeaza numai pe cei pe care-i cunoaste mai bine. Probabil ca nu prea diferite sunt lucrurile si pe la altii, mai evoluati intr-ale democratiei. Dar daca ne uitam mai atent la metoda asta, nu va face ea sa va ganditi la mentalitatea sateasca a cumnatului, finului, nasului, unchiului, nepoatei etc. etc.? Un clasic, cred, scria undeva o fraza memorabila: "La inceput, tara noastra a fost o tara de sate". Dar uite ca inceputul nu a trecut de tot, chiar daca s-a mai nuantat.
Clanurile politice sunt in floare, guvernantii isi aduna rudele si prietenii pe langa ei, tin aproape cu alte cuvinte, se tin de neamuri, ca sa reiau o – celebra prin anii ’90 – formula privitoare la basarabeni si la cei din patria-muma. Ca intr-un sat. Recent, cand cu nepoata de gradul nu stiu cat a dlui Emil Boc, am auzit-o si pe mama prim-ministrului spunandu-ne ce fata vrednica e doamna sau domnisoara Mihaela Boc. Fara indoiala, dar de ce n-o fi promovat dumneaei la inceputul guvernarii trecute, pe vremea aliantei portocalii de trista amintire? Toata discutia a coborat atat de jos incat mi s-a facut rusine ca asist la ea, mai rusine decat ca sunt concetatean cu criminalii si violatorii din Italia sau cu astia care s-au batut la Mall Militari. Pentru ca, oricum, cu ei nu am nici in clin, nici in maneca, pe cand cu politicienii de varf ma simt oarecum din aceeasi clasa sociala (nu politica) si uite ce-mi fac. Glumesc.
Nu ma simt deloc asemenea lor si cred ca nimeni nu se simte asa, desi foarte multi dintre noi, daca, Doamne fereste, am ajunge in locul lor, ma tem ca exact ca ei am face. Mi s-a parut intotdeauna anormal sa ma simt apropiat de cineva doar pentru ca mi-e ruda, chiar daca nu am ce sa vorbesc cu persoana respectiva, in loc sa-l simt mai apropiat pe cel cu care impartasesc principiile morale sau chiar – de ce nu? – niscaiva idei generale si speciale. Cum am avut o adevarata oroare de formula de solidaritate regionala, de tipul "pitestean de-al meu" sau "ardelean de-al meu". "De ce de-al meu?", m-am intrebat de fiecare data cand mi-au trecut pe la ureche asemenea vorbe goale. Adica solidaritatea tine de o apartenenta intamplatoare si vaga? Lasa ca si celebra "romanas de-al nostru" e reprobabila prin dezvaluirea tocmai a orizontului limitat al celui care gandeste asa.
Parca aud spiritele care se tem de cei trei sase plasati intr-o lunga serie din noile pasapoarte biometrice: "Aha, esti internationalist!". Daca nu e si cuvantul "proletar" in coada, nu refuz injuria. O iau ca pe o lauda. Povestea cu unchiul si nepoata, de saptamana trecuta, ne aduce iarasi la realitate. Asta e mentalitatea celor care ne conduc, intre neamurile satesti si dinastiile de altadata. Ce sa mai vorbim despre meritocratia la care visam cu totii cand a cazut regimul comunist! Dosarele de cadre sunt inlocuite cu cele de stare civila. Esti ruda cu un grangure? Treci pe culoarul unu. Nu? Mai asteapta. Poate ajunge vreun unchi de-al tau, fie si de-al doilea, ceva mare si te trage si pe tine in sus. La guvernare, la universitate, oriunde.
Dar sa nu credeti ca nu exista si fenomenul invers: trasul in jos. Exista, cum sa nu, mai ales in domeniile artistice, unde cum unul scoate capul si se inalta deasupra gramezii, hop, se gaseste altul, dar ce zic eu altul, sar altii, cat mai multi, de preferinta practicanti ai aceleiasi profesii/arte, care sa incerce sa-l aduca la loc, sub cuvant, in ultimul timp chiar explicit, ca nu acela, ci el, "rugbistul", ei, "rugbistii" care l-au placat, trebuia sa se ridice deasupra gramezii.
Lumea limitata in care traiesc oamenii nostri politici, al caror orizont s-ar presupune ca e mai vast, mai deschis, ii face nedemni de increderea noastra. si totusi, ii votam cu o incapatanare demna de cauze mai bune, cand pe unii, cand pe altii, dar, mai ales, mereu pe unii, indiferent ce au facut data trecuta cand au "iesit". si atunci, nu cumva nu lor trebuie sa le reprosam eroarea, ci noua? Nu suntem noi, vrand si crezand ca nu vrem, complicii lor? In aducerea clanurilor la putere, in afaceri necurate, in jefuirea avutiei nationale?
