Duminică, de la ora 7.00 la ora 21.00, în toată România vor fi alegeri locale. După cum a decurs campania electorală şi după cum s-au pregătit forţele politice pentru acest moment în ultimele 48 de luni, în mare vom asista la o reconfirmare a sferelor de influenţă ale baronilor din judeţe, rezultatele surpriză fiindu-ne rezervate doar pe alocuri. Iar după asta va trebui să ne trezim la realitate.
Problema cea mare, însă, este că spectrul politic din ţara noastră va fi tentat ca, începând cu prima zi de după scrutinul local, să se scufunde din nou în abisul populisto-electoral, având în vedere perspectiva unor alegeri legislative cu real potenţial de a inversa dramatic, la finele lui 2012, raportul de forţe, iar asta pentru următorii patru ani.
Vor zice unii că nu e nimic nou, aşadar de ce ar fi acest continuum al tradiţiei politice autohtone o piatră de moară mai mare în acest ciclu electoral decât în precedentele, să zicem, două? E foarte simplu, iar sentimentul de apăsare care ar trebui să ne traverseze de la un viscer la altul rezidă măcar din precipitările pe care le anunţă, pînă acum, cel puţin luna iunie.
Pe data de 10 punem punct alegerilor locale în România. După doar o săptămână, pe 17 iunie, se reiau în toată Grecia alegerile legislative, după ce, urmare scrutinului din luna mai, forţele de la Atena nu au putut închega o majoritate relevantă, cu efectul unor circumstanţe agravante pe fondul instabilităţii economice şi sociale crescânde.
Iar perspectivele sunt sumbre, energiile elenilor promiţând de pe acum să se polarizeze spre zonele de cea mai pură extremă, altfel atât de incompatibile cu instalarea, ulterior, a unei atmosfere dominate de ratio.
Cum deja dicţionarul universal al „vorbitorilor” din zona euro a făcut toate aranjamentele pentru instalarea confortabilă în vocabularul de conjunctură a unui nou cuvânt – „Grexit” – care dă fiori prin asocierea malignă dintre instabilitatea socio-politico-economică a Greciei, ieşirea acesteia din zona euro şi costurile paneuropene ale eventualei dezintegrări în lanţ a monedei unice, debutul celei de-a doua jumătăţi a lunii iunie ar trebui să ne preocupe în gradul cel mai înalt până şi pe noi, cei de la Bucureşti, şi să ne pună odată simţul raţiunii pe şinele corecte.
Ştie oare România ce are de făcut după ce lucrurile vor deveni cât se poate de clare la Atena, indiferent de sensul şi direcţia respectivei clarităţi?
Privind în acest moment la cât de à la Moise sunt apele între cei doi vectori-cheie, abilitaţi să coreleze interesul naţional cu ceea ce se petrece în afara ţării – Preşedinţia şi Guvernul, perspectivele se înfăţişează cel puţin descurajant.
Apoi, la 11 zile de la alegerile din Grecia şi la 18 zile după cele din România, Summit-ul de vară de la Bruxelles, din 28 iunie, va avea pe agendă intenţia Germaniei, făcută publică acum câteva zile de cancelarul Angela Merkel, de a discuta în sfârşit serios scenariul uniuniunii politice.
Modul tăios şi categoric în care Merkel a pus problema pe 6 iunie, cu ocazia unui interviu acordat postului de televiziune ARD, proiectează un viitor extrem de complicat pentru UE şi, implicit, pentru România.
Spre exemplu, Marea Britanie a anunţat din prima clipă că nu va marşa la o astfel de construcţie, dar privind istoric poziţionările Londrei în afacerile europene nu avem de-a face defel cu o mare surpriză.
Dar până să ne lansăm în emiterea unor concluzii tari, la Bucureşti cel puţin, ne aflăm în faza incipientă a întrebărilor primordiale, în primul rând ţinând cont de situaţia locală de fapt, apoi de cea europeană în general.
Necunoscutele se răspândesc pe câteva direcţii mari.
Pe de o parte, avem un preşedinte care s-a exprimat fără rezerve în favoarea unor aşa-zise State Unite ale Europei încă de anul trecut. Din acest punct de vedere, ca şi prin prisma politicii economice pe care a catalizat-o pe plan intern, Traian Băsescu a ales din start să înoate în siajul conceptual, disciplinat, al pachebotului german.
Cât timp la Palatul Victoria funcţiona un guvern care-l urma în tot şi în toate, iar Parlamentul nu opunea o rezistenţă demnă de luat în seamă, lucrurile păreau clare pentru România. Clare pentru faza de început, căci ce ar fi rezultat la finele drumului, care vedem bine cât de des începe să se bifurce în jurul nostru, încă nici Dumnezeu nu ştie cu exactitate.
Lucrurile stăteau încă şi mai clar pentru toată lumea cât timp cele două motoare ale UE, Germania şi Franţa, reuşeau să se sincronizeze din priviri.
Dar între timp, la Paris, dreapta preşedintelui Sarkozy, împreună cu preşedintele însuşi, au sucombat politic, iar la Bucureşti stânga a reuşit şi ea să preia guvernarea şi majoritatea parlamentară, chiar dacă nu şi Preşedinţia.
Trecând oceanul, la Washington indicatorii economici interni care se cască sub ochii preşedintelui Obama au evoluat de aşa natură încât au obligat Casa Albă să ceară liderilor europeni, în săptămâna care s-a scurs – fie telefonic, fie în discuţii directe – planuri rapide de stabilizare a zonei euro, în condiţiile în care piaţa de pe „Bătrânul continent” este vitală pentru economia americană. De luat în calcul că şi SUA traversează un an electoral, cu scoruri strânse în acest moment între democratul Barack Obama şi republicanul Mitt Romney.
Revenind din nou pe plajele Europei şi, mai parecis, ale Mării Negre, întrebarea este acum ce alegeri va face România în perioada imediat următoare, ţinând cont de toate aceste transformări? Vorbim aici de o Românie care pare în prezent ruptă la vârf după diafragma schizo, între direcţia unui preşedinte care vrea o cale de dreapta şi, mai nou, un premier care mizează pe soluţiile de stânga.
O Românie care a mizat pe parteneriate-cheie cu Germania şi cu Franţa, două ţari care după alegerile prezidenţiale de la Paris nu mai reuşesc să menţină tandemul de până atunci.
O Germanie care vrea disciplină şi tot mai multă disciplină şi o Franţă care, sub Francois Hollande, a iniţiat în mai puţin de o lună cele mai puţin agreate politici, dacă le privim din perspectiva Berlinului.
Acolo unde Germania vede austeritate şi calibrarea deficitelor, Franţa actuală vede şi mai multă relaxare – reducerea pragului de pensionare şi creşteri de taxe şi impozite pentru susţinerea măsurilor sociale, în ciuda deficitului, dar presată de păstrarea în limite acceptabile, factual şi doctrinar, a ratei şomajului.
Acolo unde Berlinul lui Merkel vrea cedări fără precedent de suveranitate, prin acordarea de puteri suprastatale Bruxelles-ului, Parisul lui Hollande tocmai a avansat proiecte legislative de ranforsare a protecţionismului, prin majorarea costurilor cu concedierea şi descurajarea delocalizării marilor companii.
Ecuaţia se complică şi mai mult dacă privim într-un termen semi-mediu. În toamna lui 2013, va trece prin alegeri şi Germania. Iar dacă poziţia cancelarului Angela Merkel s-a dovedit mult timp una forte, pierderea alegerilor de către CDU, la începutul lunii mai, în cel mai populat land, Renania de Nord-Vestfalia, ca şi negocierile pe care dreapta germană a fost nevoită să le demareze în perioada respectivă cu stânga de la Berlin pentru paşii pe care-i avea în vedere în gestionarea crizei europene, ca şi a afacerilor interne, este de aşteptat ca pe parcurs tendinţele din prezent să se mai nuanţeze. Asta chiar dacă o bună parte din eşecul din Renania de Nord-Vestfalia are la bază cauze mai degrabă circumstanţiale.
Având toate acestea în vedere, cum va alege, deci, o Românie ruptă- ideologic, populist şi politic – între Băsescu şi Ponta din paleta strâmtă de opţiuni pusă la dispoziţie de o Europă ruptă, pe moment, între Merkel şi Hollande şi constant ameninţată de cele mai sumbre scenarii politico-fiscale?
