Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Când nu avem dreptul să fim imparțiali

E un exercițiu în meciurile de debate în care ți se cere să susții un punct de vedere în care nu crezi – doar pentru a arăta că poți să susții cu argumente orice punct de vedere. E un exercițiu pe care eu unul nu îl pot face și care mie mi se pare un nonsens.

Share

Cătălin Sturza 0 comentarii

Actualizat: 28.08.2018 - 15:44

De pildă, dacă cerul este albastru, tu trebuie să susții că cerul este verde – la modul cel mai convingător cu putință. Dacă soarele este auriu, tu trebuie să susții că soarele este roșu – și să fii foarte convingător. Și tot așa.

Să spui că cerul ar putea să pară, în anumite situații, verde – de pildă, dacă îl privești printr-o lentilă colorată – are sens. Să spui că soarele ar putea să pară, în anumite momente, roșu – de pildă, la apus – are, iarăși, sens. Dar să spui că cerul este verde și că soarele este roșu în mod absolut este un nonsens; mai rău, acest lucru este, pur și simplu, o minciună. Adevărul că cerul este albastru e un adevăr obiectiv; adevărul că soarele este auriu este un adevăr obiectiv; sunt lucruri pe care nu le poți relativiza, chiar dacă te uiți de pe Lună sau dacă privești la ele cu capul în jos.

Iau un alt exemplu, ales, pur și simplu, la întâmplare. Cineva ar putea zice, de pildă: „Copacii sunt mai importanți decât oamenii. Eu unul voi prefera, oricând, viața unui copac decât viața unui om”.

Dacă mi-ați cere să susțin acest punct de vedere, aș zice: mai degrabă îmi smulg unghiile decât să susțin așa ceva. De ce? Deoarece cred că gândirea din spatele lui e, pur și simplu, greșită. Mai mult, gândirea din spatele lui este dăunătoare pentru mintea care o poate gândi.

Să nu mă înțelegeți greșit. Cred că pot să prezint, foarte bine, argumentele celor care susțin acest punct de vedere – poate mai bine decât unii dintre cei care lansează astfel de observații neghioabe (sorry, nu găsesc alt mod în care să le numesc). În spatele lui se află un anumit soi de gândire evoluționistă. Mai adânc și la rădăcina acestui soi de gândire se află o formă foarte dăunătoare a urii față de rasa umană în general – și a urii de sine, în particular. Din toate bunele și relele omenirii, cei care gândesc astfel nu văd decât un segment foarte nișat de rele – relele pe care le face omul asupra naturii atunci când este mânat de lăcomie sau de neștiință. Și reduc acțiunea omului asupra naturii la acest segment foarte nișat de gesturi nocive. Pornind de la această sub-nișă – din care nici măcar nu putem fi siguri că toate gesturile sunt într-adevăr nocive –, acești ultrași ecologiști echivalează specia umană cu un parazit; și se văd chiar pe ei înșiși ca pe niște paraziți. Desigur, asta nu-i împiedică să-i privească cu o mare superioritate pe aceia dintre noi care nu ne vedem ca pe niște paraziți și care nu credem că trebuie să ne urâm pe noi înșine deoarece specia noastră este capabilă să doboare la pământ niște pâlcuri de copaci. Nimic nu hrănește și nu întărește ura de sine mai temeinic decât vanitatea.

Așadar, pot să le prezint în fața unui public punctul de vedere – dar nu le pot susține punctul de vedere. Ca să le pot susține punctul de vedere ca și cum aș crede în el ar însemna să cred, cu adevărat, în el. Ceea ce ar însemna să mă impregnez nu doar de ideile, ci și de felul cum simt și văd cei care vehiculează astfel de nerozii; altfel spus, să mă impregnez de întreaga lor stare de spirit. Să rămân fără unghii ar fi, după cum ziceam, un calvar mai ușor suportabil.

În acest caz particular eu susțin, în fapt, exact punctul opus de vedere. Eu spun că omului i-a fost dat să stăpânească lumea: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”. Copacii fac parte, și ei, din regatul pământesc peste care omul are putere: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el”. Restricția principală dată omului nu este „nu tăiați cu nici un preț copacii” – ci este „nu mâncați din fructul unui anumit copac”. Faptul că omul a încălcat restricția și că ne aflăm acum unde ne aflăm nu poate fi în nici un fel răsturnat dacă de mâine nu mai tăiem nici un copac – sau nu mai mâncăm nici un măr. Porunca principală dată omului nu este, iarăși, „nu tăiați cu nici un preț copacii” – ci este „creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți”. Or, ca să umpli pământul va fi nevoie, uneori, să tai niște pâlcuri de copaci. Asta nu înseamnă, în nici un caz, să-i tai fără simț de răspundere sau fără milă; omul nu trebuie să fie un tiran, ci trebuie să fie un stăpânitor bun și drept. Să spui că nu trebuie să mai tăiem nici un copac este ceva foarte extrem – e echivalent cu a arunca copilul cu tot cu apa din scăldătoare.

Faptul că un om poate fi uneori un tiran în relațiile sale cu natura nu dovedește că omul este un tiran în mod absolut, că omul este un parazit, sau că omul este mai puțin important decât un copac – ci dovedește doar că omul a mâncat, la un moment dat, din roadele unui copac din care nu trebuia să mănânce. Dezordinea din lume este rodul păcatului originar, și nu poate fi reparată dacă peste ea aruncăm și mai multă dezordine și slăbiciune a minții, și mai multă ceață și bâjbâială în gândire.

În sfârșit, chiar și din punct de vedere științific, să spui că omul este mai puțin important decât un copac este un lucru stupid. Chiar și acea gândire evoluționistă despre care vorbeam va recunoaște faptul că omul este cel mai evoluat și mai complex dintre animale. Omul este o ființă infinit mai complexă și mai inteligentă decât un copac (știu, progresiștii/scepticii ar putea obiecta că un copac poate fi totuși mai inteligent decât un om; într-adevăr, poate fi, însă numai în raport cu unii sceptici sau progresiști). Un sceptic ecologist poate să planteze zece copaci; un copac nu poate să planteze zece sceptici ecologiști; dar poate să-i întrețină cu poamele sale, în ciuda tuturor prostiilor pe care aceștia le spun uneori. Un țăran poate să planteze zece mii de copaci; un țăran foarte priceput poate să planteze zece mii de copaci și să taie cinci mii și să-i arunce în foc, ca să-i facă pe cei cinci mii care rămân să dea rod mai bun.

Dacă scopul exercițiului despre care vorbeam la început este acela de a ne ajuta și chiar de a ne obliga să prezentăm în mod corect punctul de vedere al oponentului, pentru a-l combate apoi cu toată tăria, atunci sunt de acord cu el. Dacă, însă, scopul acestui exercițiu este acela de a ne face să prezentăm puncte de vedere în care nu credem, ca și cum am crede în ele, atunci scopul e prost – și exercițiul e stupid. În cel de-al doilea caz, „virtutea” pe care o cultivă acest exercițiu este imparțialitatea. Or, eu unul nu cred în imparțialitate. Nu cred că un om poate fi imparțial, ba, mai mult, nu cred că un om are voie să fie imparțial când în joc sunt convingeri fundamentale, convingeri care țin, ad litteram, de viață și de moarte. „O, de-ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă ești căldicel – nici rece, nici fierbinte –, am să te vărs din gura Mea.”

Cum spunea cândva un mare eseist britanic: „Imparțialitatea este un nume pompos pentru indiferență, care este un nume elegant pentru ignoranță”. Iar ignoranța pare a fi unul dintre viciile care îi displac cel mai tare Celui de Sus – care a făcut și oamenii, și copacii, și le-a cerut oamenilor să fie stăpâni buni, drepți, inteligenți și responsabili peste întreaga natură; care include și copacii.

Comentarii

loading...