Într-o dimineață ne întorceam amândoi, într-o droșcă, spre casă. În dreptul tibunalului, Urmuz făcu semn birjarului să oprească.
– Încotro, crezi dumneata, că e mai equitabilis s-o luăm? La dreapta sau la stânga?
Birjarul ridică din umeri.
– Încotro? întreabă Urmuz pentru a doua oară.
– La dreapta, răspunse zâmbind birjarul. Și-o pornirăm la dreapta. Apucarăm pe Calea Rahovei, dar abia după câțiva pași, Urmuz strigă: – La dreapta!
Birjarul porni pe ulicioara din coasta tibunalului. Peste puțin, Urmuz strigă iar: – La dreapta! Și în curând ne pomenirăm în locul de unde pornisem.
În Calea Rahovei comanda se repetă și în celelalte puncte de întretăiere, iarăși.
Ocolirăm astfel tribunalul de trei ori. Birjarul întoarse capul și întrebă nedumerit:
– O mai ținem mult așa?
Urmuz își puse misterios un deget pe buze și circuitul continuă fără comandă. Birjarul pișca gloabele cu biciul și în colțurile tribunalului striga acum singur: – La dreapta! Eu mă țineam cu mâinile de pântece, iar Urmuz avea aerul mulțumit al unui patron care este înțeles de presupușii lui.
Însfârșit, după o jumătate de ceas, oprirăm trăsura în dreptul unui oltean cu coșurile încărcate de cărbuni. Urmuz sări cu grija unui gospodar și puse să i se cântărească două kilograme de mangal, pe cari olteanul îi răsturnă în birje peste o gazetă. Ceva mai departe târguirăm puțină fasole țucără, două lăptici înfoiate și câteva pătlăgele vinete. Trecurăm peste pod și intrarăm în piață.
Băiețași somnoroși desfăceau obloanele prăvăliilor, lăsând în bătaia luminei butoaie mohorâte cu măsline, căpățâni țuguiate de zahăr, saci cu orez, tinichele cu untură, țiri aromatici…
Coborâm, la întâmplare, într-o dughiană. Negustorul ne întâmpină cu zâmbetul său profesional și se îndoi ca o undrea în fața noastră. Luarăm la rând toate articolele interesându-ne amănunțit de prețuri și calități. Negustorului îi luceau ochii de mulțumire. Eram mușterii cei dintâi și se aștepta, fără îndoială, la o saftea grasă.
După ce isprăvirăm cercetările, Urmuz se sui într-un cântar decimal și negustorul potrivi politicos greutățile. Făcui la fel și negustorul constată vesel că atârn patru kilograme mai mult. Îi mulțumim în același timp, îi strânseserăm mâinile amândouă și, înclinându-ne adânc în fața lui, ieșirăm din prăvălie lăsându-l pe băcan într-o complectă nedumerire.
În prag, Urmuz se întoarce și întrebă discret:
– Cum vinzi caracatița?
Negustorul clătină din cap și zise cu amărăciune:
-Păcat cartea care ați învpțat-o.
Mulțumiți că știam câte kilograme cântărim, intrarăm în piața de păsări. Micile zburătoare ne înduioșară. Nevinovăția orătăniilor și mirosul proaspăt de găinaț ne mișcă până la lacrimi.
O babă ne întinse un mănunchi de pui de găină împiedicați de picioare. Urmuz luă legătura vie, o ridică până la înălțimea capului vrăjitoarei și puii înfometați începură să o ciugulească.
În hala de păsări viața are altă bătaie ca între butoaiele de măsline. Viața bate aci repede, ca în mioarele care simt apropierea cuțitului.
Străbăturăm cimitirul acesta viu cuprinși de o adâncă melancolie. Într-un colț anumit, erau păsările de rasă: găini și puice cu gâtul gol, într-un nerușinat decolteu matinal.
Urmuz cumpără o găină zbârcită și despuiată, pe care o înfipse în vârful bastonului. Găina era atât de amorțită că părea o prelungire naturală a bastonului. Mai târguirăm și o apărătoare de muște, trei covrigi cu susan și o pornirăm pe strada Șelari.
Urmuz stătea în mijlocul trăsurei, cu bățul înfipt în grămăjuia de cărbuni și legume. Găina moțăia în capul bastonului, lăsând să-i atârne pe gâtul gol, trei covrigi cu susan ca trei colane de mărgean; iar eu stam pe scăunașul din față și, înarmat cu apărătoarea, făceam vânt și păzeam pasărea de muște. Oamenii se opreau în drum nedumeriți, midinetele grăbite pufneau de râs, iar un sergent de stradă își făcu cruce și însemnă ceva într-un catastif. În fața unei prăvălioare cu pălării de damă, oprirăm.
Urmuz intră cu găina în băț și eu îl urmai cu apărătoarea. O domnișoară urâtă și severă ne întâmpină glacial:
– Ce poftiți dumneavoastră?
– O pălărie.
– Ce pălărie?
– O pălărie de sezon.
Urâta desfăcu silnic giamlâcul unui galantar și ne întinse o pălărie de pae.
– Nu de pae, zise Urmuz, împingând bastonul sub nasul vânzătoarei.
Aceasta făcu o săritură automatică zărind găina înfiptă în băț.
– Nu de pae, domnișoară, repetă Urmuz imperturbabil.
Vânzătoarea scoase, foarte contrariată, o pălărie de fetru.
– Nici de fetru.
– Dar de care atunci?
– De sezon.
Zăpăcită și aruncând priviri piezișe spre pasărea cu covrigi la gât, scoase iar o pălărie de pae.
– Nu de pae, domnișoară!
Vânzătoarea holbă ochii mari și întinse cealaltă pălărie.
– Nici de fetru!
– ? ?
– De sezon! strigă Urmuz supărat și bătu de două ori cu bastonul în dușumea. Pasărea, trezită din amorțeală, fâlfâi din aripi, umplând dughiana de fulgi și mirodenii.
– Dumneavoastră vă faceți râs de oameni! zise înțepată vânzătoarea și dispăru după un paravan. Pest câteva clipe se întoarse împreună cu patroana, o evreică voinică și țanțoșe. Stăpâna se pregătea să ne apostrofeze cu strășnicie, dar zărind găina cu covrigi spânzurați în jurul gâtului o pufni râsul și pieri în atelier.
Ne închinarăm respectuos în fața vânzătoarei și Urmuz îi lăsă,ca amintire, apărătoarea de muște. Pasărea și legumele le dăruirăm unei tinere dansatoare, iar cărbunii rămaseră birjarului.
G. Ciprian, Contimporanul, decembrie 1926
