Cu o asemenea cotă, România se situează la mijlocul clasamentului în domeniu din țările UE. Cote superioare (26-29%) înregistrează finlandezii, suedezii sau danezii, în cazul cărora condițiile climatice joacă, fără îndoială, un rol.
Pentru a avea semnificația cifrelor, trebuie ținut cont că PIB-ul pe locuitor la nivelul parității puterii de cumpărare este în România doar de 60% din media UE, ceea ce arată că pentru un român nota de plată a utilităților, chiar dacă eventual mai mică decât în alte țări în cifre absolute, atârnă mult mai greu în balanța cheltuielilor. Consemnând, de asemenea, creșterea severă din perioada 2007-2017 a ponderii cheltuielilor cu utilitățile în totalul cheltuielilor, să-i sugerăm măcar în principiu adevăratul impact, în condițiile în care în 2017 jumătate dintre români au rămas să se încălzească cu lemne și cel puțin o treime din ei au closetul în curte, nebeneficiind de apă curentă și canalizare!
Să ne amintim obligatoriu de faptul că în România locuințele sunt în proporție de 94% în proprietatea celor care stau în ele, în urma deciziei președintelui Iliescu de a se vinde apartamentele construite pe vremea lui Ceaușescu locatarilor acestora. Implicația a constat într-o factură derizorie pe ansamblu a chiriilor în totalul cheltuielilor gospodăriilor, precum și o dependență masivă a acestor cheltuieli de nivelul impozitelor pe proprietăți, menținut scăzut deocamdată. Dar este vorba și de o pondere apăsătoare a cheltuielilor cu utilitățile propriu-zise în totalul cheltuielilor de locuire.
Acest tablou evidențiază clar că pentru atâția români cheltuielile cu utilitățile au ajuns să atârne deja dramatic din cauză că prețurile acestora au sporit fără încetare în ultimii zece ani. Cine le-a mărit? Proprietarii lor! Cine sunt aceștia? Este vorba în toate cazurile de companii străine.
În tranziția de la comunism la capitalism, costul scăzut al locuirii în România s-a păstrat nu numai prin menționatul transfer (practic gratuit) de proprietate imobiliară de la stat la oamenii de rând, ci și prin menținerea, pentru o bună bucată de vreme, a unei facturi rezonabile la utilitățile în sine, în esență la gaze și electricitate. La intrarea României în UE s-a produs însă ruptura. Cedarea de către statul român a monopolului asupra utilităților a fost condiționalitate a admiterii în UE.
Această cedare a făcut obiectul principal al capitolului „Concurență” din cadrul negocierilor de aderare. Capitolul de negociere a rămas blocat până când România a consimțit să vândă distribuțiile de energie unor companii străine.
Și s-a întâmplat ceva absolut caraghios: de îndată ce România a acceptat să vândă distribuțiile de gaze jumătate la nemți și jumătate la francezi, ea a căpătat, ca prin farmec, calificativul de economie de piață funcțională, de unde era până atunci pusă la zid pentru „obstacolele” și „întârzierile” în trecerea de la economia de comandă la economia de piață. Această ruptură a deschis calea colonializării rapide a României, dar și a scoaterii treptate a românilor din ultima poziție de proprietari în România, cea în privința locuințelor.
Utilitățile constituie piesă centrală în rulajul banului într-o economie, căci funcționează din plin indiferent de ciclul economic sau politic, aducând profit și în avânt și în criză. De aceea, în colonializarea unei țări, preluarea utilităților este vizată în prim-plan. Odată cu rulajul banului, care pe lângă utilități implică preluarea băncilor și resurselor subsolului, restul din economie cade în mâna preluatorului aproape de la sine. Ceea ce s-a și întâmplat deosebit de rapid în România! Acordurile de preluare a utilităților, zise privatizări, includ libertatea preluatorului de a proceda la creșterea prețurilor sau asigurarea pentru acesta a unor profituri prestabilite (de pildă, ca procente de circa 8-12% din încasări)!
Ceea ce oricum avea să lichideze pentru români conservarea unor tarife rezonabile la utilități, rezonabilitate asigurată ani de zile de către statul român până la cedarea proprietății acestuia asupra utilităților. Așa-numitele „liberalizări” impuse de la Bruxelles – cele mai multe fără vreo justificare economică și deci vizând doar creșteri ale prețurilor la consumatori – au împins tarifele la utilități la niveluri dramatice. Românii au pierdut astfel pârghia prin care, grație unor prețuri mai scăzute ale energiei, de altfel produsă în țară (atât în ce privește gazele, cât și în ce privește electricitatea), reușeau să trăiască ceva mai puțin rău decât le permiteau salariile lor, cele mai mici din UE. Mai grav este altceva: preluând un monopol, companiile străine din utilități și-au jucat integral monopolul, adică au impus prețuri mai mari la servicii neschimbate!
După 10-12 ani de la privatizarea către străini, calitatea serviciilor, de acum „private, și nu de stat”, n-a crescut, prin comparație cu serviciile oferite anterior de mult hulitul stat, dar tarifele sunt acum duble sau chiar triple! Mai rău, lipsa de investiții – în pofida profiturilor obținute și obligațiilor din contractele de privatizare – a dus la deteriorarea instalațiilor, astfel încât acum România se află de departe pe primul loc în UE atât la numărul de ore de întreruperi de curent în rețea, cât și la accidentele în alimentarea cu gaze naturale.
Scumpirea utilităților vizează nu numai obținerea fără merit de profituri mai mari pentru proprietarii străini, dar și obligarea în timp a consumatorilor săraci la vânzarea proprietăților pe care le au din timpul comunismului și la transformarea lor în chiriași, la cheremul unor fonduri de investiții străine deja pregătite pentru acest transfer. Proprietatea pe locuințe este, de fapt, pojghița care ascunde românilor că au ajuns de mult chiriași în propria lor țară, în măsura în care resursele, industriile, băncile și pământurile le-au fost acaparate de străini. Când vor ajunge chiriași în propriile case, atunci de abia își vor da seama că România, țara fostă a lor, nu mai există decât cu numele, dacă nu cumva aceasta va fi destrămată teritorial între timp.
