Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Nu vă e rușine, domnilor?

Eugen Șerbănescu Actualizat: 05.12.2019 - 04:03
Eugen Șerbănescu

Se practică, în clipa de față, un fel de fanfaronadă anti-comunistă, bună de acoperit orice impostură. Fantoșa comunistă este agitată ca un drapel, fie că se potrivește, fie că nu.

Share

A aplauda sau – din contră –  a critica o politică publică, o normă, o propunere de rezolvare a unui domeniu este echivalat neapărat, în capul unora, cu partizanatul – respectiv – adversitatea înregimentate față de partidul care a propus respectiva politică, normă, rezolvare.  Ceea ce, pe lângă că este greșit, primitiv, tribal, este și o diversiune, care, ca orice diversiune - că vine de la stânga, că vine de dreapta - nu poate fi acceptată.

Un comentator care se respectă și nu are extra-comandă nu este nici  propagandist, nici demolator de partide, indiferent de ce parte a eșichierului se află ele. El analizează fapte, declarații, acțiuni, punându-le, în primul rând, în contextul realității pe care o trăim – și abia pe urmă în perspectiva moștenirilor ideologice sau a faptelor din trecut, pe care nu le poate ignora, dar nici nu le poate substitui acțiunii concrete din prezent. Totul – în cadrul unui sistem de referință foarte clar, ale cărui trei axe sunt: valorile democrației, interesul național, non-manipularea cititorilor.

Desigur, nimeni nu poate pretinde că deține monopolul gândirii democratice și, în context, salutăm apariția oricărei voci autentice care crește influența societății civile.  În același timp,  observăm că paleta anti-comuniștilor, răsăriți ca ciupercile după ploaie, s-a lărgit ca la moară. Puțini am fost, mulți am rămas.  Devin supărătoare predicile ținute de unii vorbitori, cu legitimitate tulbure în materie, inclusiv dintre cei care, în anii ’90, nu prea existau.  Fie nu se născuseră, fie nu erau înțărcați, fie nu știau pe ce lume sunt, fie se aflau în tabăra cripto-comunistă a lui Iliescu  și în școala de gândire URSS-CSI.  Li se adaugă niște oportuniști mai noi, care  - recrutați sau nu - încearcă să se cațăre în capul bucatelor, de unde ne învață cum e cu anti-comunismul și democrația! Păi, scuzați-ne, nu vă e rușine, domnilor?

Unde erați voi, fripturiști de eră nouă, când, din secunda întâi post-decembristă - în România liberă și în alte câteva publicații inspirate și lucide, pierdute în naționalismul gregar remanent - o mână de „nebuni, trădători și vânduți” scriam editoriale despre necesitatea primordială a interesului național de aderare la NATO și UE?  Sau când pronunțam, pentru prima dată,  sintagme–simbol ale vocației democratice a țării,  ca PNȚ–Maniu–Coposu sau PNL-Brătianu?  Un editorial pe care îl semnam atunci era PNL - redivivus, altul - Prin noi înșine.  Nu cumva, la vremea aceea, unii formatori de opinie actuali publicau poze cu coșciuge pe care scria „Coposu” și le prezentau drept vrerea poporului? Timpul a trecut și euro-atlantismul a năvălit, implacabil, și peste ei, așa că – noaptea, pe furiș - au schimbat macazul, cărăbănindu-se de pe crucișătorul Potemkin pe pachebotul Queen Mary,  și-acum fac pe arhanghelii democrației!  Chiar nu vă e rușine, domnilor?

E ușor să te plasezi în fruntea trenului pus în mișcare de alții. Vă bateți acum cu cărămida în piept, denunțând „ciuma roșie”?  Nu vă mai strofocați atâta,  impostori de toate orientările, „ciuma roșie” am denunțat-o noi acum 30 de ani, fiind primii care am introdus această sintagmă a translației nazism-comunism în argoul post-decembrist.  Acum trebuie să vă denunțați pe voi înșivă, să vă auto-denunțați, cei care – fie prin osanale nostalgice, fie prin pasivitate vinovată, fie prin perpetuarea tacită a complicităților ante-decembriste, fie sub impulsul freudian de a deveni, pe îngusta voastră feudă locală sau profesională, veritabili „ceaușei” în post-ceaușism  – i-ați asigurat ei, „ciumei roșii”, supraviețuirea de fantomă, de spirit, de strigoi, ați hrănit-o, ați cocoloșit-o, ați premiat-o, perpetuând-o deceniu după deceniu, din bal mascat în bal mascat,  pănă la carnavalul de astăzi, din care nu mai putem ieși!  Câți ani au trecut din decembrie ’89 până te-ai trezit anti-comunist? Păi, nu vă e rușine, domnilor?

Știm mecanismul psihologic. Apăsați de complexul vinovăției de a vă fi plasat - în acei ani - de partea greșită a istoriei, ați găsit momentul acum, după treizeci de ani, când deja țara este în NATO și UE, să vă spălați și voi pe față, să vă rebrenduiți, să vă prefaceți că vă luați revanșa interioară, devenind - cum se întâmplă în cazul unor asemenea basculări forțate de timp  - mai zeloși decât Papa.  Sărind calul, prostește sau cumpărați fiind, perorați ca niște melițe stricate definiții de abecedar european, al căror înțeles vă rămâne însă străin ca o hieroglifă.  În practică, îngurgitați pe nemestecate tot ce vine de la centrele de putere din strainătate, inclusiv, uneori, neroziile unei birocrații ignorante și auto-suficiente, care - paralel cu obiectivul formal al civilizării Estului -  n-are cum să nu vizeze și implantarea selectivă a intereselor financiare ale factorilor politici și statali de acolo în dauna întreprinzătorilor locali de aici.  Căci, până la urmă, frate–frate în frumoasa UE, dar brânza e pe bani, nu? Se pune întrebarea:  de ce Polonia poate să rămână,  concomitent, și demnă, și în UE, iar noi nu putem, prinzându-ni-se mâna tot timpul într-o menghină imposibilă: ori una, ori alta?

Din alt unghi, ca unul care a cunoscut îndeaproape - la momente istorice diferite, și în 1998, și în 2002, și în 2013, și în 2017 - viața în comunitățile de români din Statele Unite și, respectiv, din Italia, i-aș întreba pe conaționalii din străinătate, în special pe cei plecați în ultimul deceniu: voi unde erați când se fabrica – prin sistema deja împământenită a ordinului pe unitate - demonizarea specifică acelor vremuri, recte demonizarea partidelor istorice și a monarhiei?  Unde erați când noi răgușeam în aceste pagini, îndemnându-vă, cu cerul și pământul, să-l alegeți pe Rațiu sau pe Câmpeanu, să rupeți cu trecutul,  să aveți curajul de a vă lua viața în propriile mâini, lustrând Securitatea și renunțând la modelul existențialist comunist  „voi vă faceți că ne plătiți, noi ne facem că muncim”?  

Unde erați, fraților, când v-am rugat, v-am implorat să alegeți democrația autentică - nu democratura Frontului Salvării (!!) Naționale -, să alegeți proprietatea privată, economia de piață, iar voi ne răspundeați cu “Nu ne vindem țara!” și votați Iliescu 80 la sută?  Nu-i așa că - și atunci – ați fi putut jura că ați ales bine?  De fiecare dată poți să juri, la urne, că alegi bine, nu?  Oare, dacă ați fi respins “ciuma roșie” -  pe care, culmea, ați reales-o și în 2000, pregătind terenul pentru instalarea, după 2004, a cizmei lui Petrov -, ați mai fi fost astăzi nevoiți să luați calea străinătății? Poate că nu. 

Formal, a devenit o butadă electorală. În realitate, „ciuma roșie”, neeliminată, nepurjată din capul locului, s-a preschimbat insidios, de-a lungul deceniilor, și s-a impregnat peste tot, în politică, administrație, în societatea civilă, oriunde. În esență, s-a ajuns la fațade perfect democratice, zugrăvite din belșug cu baițul respectabilității, dar care ascund interioare profund nedemocratice, promiscuu-clientelare, întinse pe toată gama autoritarist-totalitară a unui individ sau a unui grup de interese (de orice tip, numai interes național – nu). Întreg spațiul - împânzit de aceste structuri struțo-cămile à la roumaine - este în continuare grevat de cultura remanentă a arbitrariului bine ghidonat și a bulanului de milițian, rămasă moștenire dinainte de ’89 în relația cetățean - autoritate.

Pe acest fond, „ciuma roșie” a luat, cincinal după cincinal, forme tot mai „post-moderniste”, mutante, monstruoase. Forme pe care zoologii de la Bruxelles sau de la Washington, netrăind nicio clipă în totalitarismul comunist  - și cu atât mai puțin în cel de rit fanariot -,  pur și simplu nu au cum să le înțeleagă și habar n-au să le categorisească în clasorul șobolănimii est-europene post-comuniste, preferând, din comoditate, scârbă sau incapacitate intelectuală, să le nege existența. În definitiv, cui dracu’ îi pasă de ce se înjunghie între ele triburile hutu și tutsi din Ruanda? "Let’s have a drink instead and fuck them all together!" 

Parafrazând sintagma lui N. Iorga - Bizanț după Bizanț -, trăim acum farsa anti-comunismului după anti-comunism.  Fatalitatea absurdului se manifestă prin fenomenul de histerezis: dacă ne întoarcem pe aceleași urme pe care am venit, ajungem în alt punct decât cel din care am plecat. Fiecare generație redescoperă apa caldă, în loc să se concentreze la a-i crește măcar cu un grad temperatura. Energiile se risipesc în revizitări futile, adică în pierderi de timp. Se vede cu ochiul liber, treizeici de ani s-a pierdut timpul copios - și acum iar o luăm de la capăt. 

Buba nu e nici la legi, nici la guverne. Chiar și un guvern de nemți, guvernând  români, tot nu ar putea livra măcar o ciozvârtă din succesul pe care îl livrează obișnuit guvernând nemți.  Domenii rezolvate demult  în Europa  - educație, sănătate publică, administrație, infrastructură – sunt subdezvoltate la noi nu atât din cauza sărăciei     PIB-ului, cât din sărăcia dusă la absență a  conștiinței profesionale, adică a ce ar trebui să facă omul la locul de muncă atunci când nu-l vede nimeni - și nu face, băgându-și picioarele. Asta niciun guvern nu poate rezolva. 

Altfel, scrutinuri peste scrutinuri, referendumuri peste referendumuri – sarabanda etilică a promisiunilor fără fond nu se oprește niciodată.  Cineva din străinătate ar putea întreba: „Dar voi când mai munciți, măi, oameni buni?” Cine să-i răspundă?  "Let’s have a drink instead!" "Mai adu una mică, șefu’!" "Vine, vineee!"