Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Declinul României

Cristian Campeanu 13.09.2012 - 18:13

Cu 20 de ani în urmă, totul „era de făcut" în România, aşa cum spunea odinioară Andrei Pleşu. Refacerea organismului naţional - de la substanţa lui biologică, degradată de anii de pauperizare forţată, ...

Share

Cu 20 de ani în urmă, totul „era de făcut" în România, aşa cum spunea odinioară Andrei Pleşu. Refacerea organismului naţional - de la substanţa lui biologică, degradată de anii de pauperizare forţată, până la cea economică socială sau politică, de la ţesutul lui cultural, până la (în)toarcerea fibrei lui morale şi spirituale - era o operă care stătea întotdeauna înaintea noastră, în viitor. A venit însă timpul să gândim posibilitatea ca cele mai bune momente ale României să fie deja în urma ei, în trecut, cu toate consecinţele care decurg din acest gând.

Puţine episoade mai dezolante decât cel consumat miercuri în hemiciclul Parlamentului European de la Strasbourg, cu un prim act - lansarea proiectului federalist european -, încărcat de povara grea a semnificaţiei şi consecinţelor sale istorice şi animat de prezenţa vie şi dezbaterile aprinse adecvate momentului, aflat într-un contrast atât de dramatic cu cel imediat următor, în care tăcerea tristă a aceluiaşi amfiteatru părăsit era spartă găunos de mojiciile europarlamentarului pesedist Cătălin Ivan adresate comisarului Viviane Reding, de stridenţele de precupeaţă ale Noricăi Nicolai, de zgomotul degradării morale în direct oferit de Renate Weber sau de discursul colcăitor al lui Graham Watson, totul asezonat cu delirul prăfuit al bufonului expirat Corneliu Vadim Tudor. Încă şi mai dezolantă, descrierea evenimentului în presa şi la televiziunile de la Bucureşti, de la care am aflat ce prestaţii odioase şi lamentabile au avut doamnele Reding şi Monica Macovei şi ce figură luminoasă au făcut Creţu şi Graham Watson (politician amoral de un oportunism perfect, detestabil şi detestat în cercuri europene dar devenit far călăuzitor la Antena 3), semn de netăgăduit al degradării dincolo de orice posibilitate de a fi reparată a calităţii profesionale şi etice a jurnalismului românesc.

Declinul ireversibl al presei noastre însoţeşte, din nefericire, declinul general şi galopant al societăţii româneşti. Faptul că spaţiul politic a fost populat cu figuri bidimensionale din punct de vedere moral, groteşti prin ignoranţă, proastă creştere şi agresivitate a golit de conţinut viaţa politică românească într-o asemenea măsură încât nu ne mai putem aştepta în mod raţional la o ieşire din această mlaştină. În 1990 era încă totul de făcut în pofida speranţelor strivite de bâtele minereşti. În 2012, Piaţa Universităţii a ajuns scena contrarevoluţiei concoctate în studiourile lui Voiculescu şi propagate de figuri sulfuroase ca Dogaru, Ciutacu, Badea sau Ciuvică. În 2000, aderarea la NATO şi Uniunea Europeană oferea încă perspective astfel că, în pofida tentaculelor pe care le întindea peste ţară mafia lui Iliescu, Năstase, Stănoiu, DIP, Micky Şpagă sau Cozmâncă, încă mai erau multe, dacă nu totul de făcut. Chiar şi în 2007, imediat după aderare, întrebarea despre calea cea mai bună pe care ar fi trebuit să apuce România era de actualitate pentru că integrarea ne oferea încă o mulţime de lucruri de făcut. În 2012, ne aflăm în deplină blazare naţională. Nimeni nu mai este capabil nici politic, nici intelectual să ofere un proiect sau o viziune cât de modestă pentru România şi nici măcar nu mai are vreun interes să o facă. În 2012, o dezbatere despre viitorul Europei nu are nicio relevanţă în spaţiul politic românesc pentru că nu mai există suficienţi oameni politici care să perceapă Europa ca parte din viitorul României. În 2012, nu mai discutăm încotro se îndreaptă România, care dintre căile alternative sunt mai eficiente, mai bune ori mai drepte pentru că nici măcar nu mai are cine purta această conversaţie. Când intelectuali şi jurnalişti care odinioară se luptau cu naţionalismul securisto-vadimist au ajuns astăzi să denunţe grotesc „Înalta Poartă" europeană de la Bruxelles şi 'imperialismul american" care vor să ne secătuiască biata ţărişoară de bogăţii cu mâna lui Băsescu, realizezi că dezbaterea naţională nu mai poate fi recuperată. Când figuri politice altădată onorabile ca Emil Constantinescu sau Zoe Petre se comportă ca agenţi de influenţă ai lui Voiculescu, abisul moral în care a coborât România devine înspăimântător. Nici populaţia, nici actorii politici care o reprezintă, nici vocile care ar trebui să conducă dezbaterea nu mai sunt capabile să găsească resurse de speranţă pe care să le proiecteze asupra viitorului colectiv. România a devenit, dacă nu o ţară fără viitor, atunci o ţară fără orizont, semn al unui declin accelarat.

În economie, semnele declinului sunt peste tot şi nu se datorează întotdeauna crizei. Nimeni nu mai pare înclinat să investească bani şi încredere în viitorul României, în dezvoltarea şi în prosperitatea ei. Cele mai îndrăzneţe idei vehiculate în ultimul timp se învârt în jurul modalităţilor de găsi suficiente venituri la buget pentru acoperirea pensiilor şi salariilor bugetarilor şi unei asistenţe medicale mizerabile dar minimale. Pe nimeni nu mai interesează investiţiile române sau străine, infrastructura şi creşterea durabilă, de aceea se taie banii de la investiţii. Nimeni nu-şi bate serios capul cu fondurile europene pentru că o ţară în declin nu are nevoie cu adevărat să se dezvolte, ci doar să supravieţuiască. În varianta bucureşteană, dezbaterea despre Europa se reduce la cât de mult din economia românească poate fi adusă sub controlul statului şi cât de repede înainte ca blitz-ul german să lovească cu toată forţa. O ţară în care două milioane de oameni ţin în spate întreaga economie, întregul aparat administrativ şi întregul sistem social este o ţară care se stinge şi dacă singurele soluţii cu care operează experţii sunt cele centralist-etatiste, atunci suntem condamnaţi la o agonie îndelungată. Când intelectuali de prim rang sunt dispuşi să cauţioneze guvernul Ponta numai pentru că visează în secret că acesta va transforma România în paradisul redistributiv al tehnocraţilor, atunci orice speranţă în bun simţ şi raţiune a murit si nu mai e nimic de facut.

Când orizonturile culturale ale Românie sunt închise prin ordonanţe de urgenţă, când educaţia este maculată iar integritatea academică este insultată de refuzul statului de a permite celei mai prestigiose universităţi a ţării sa califice drept „plagiat evident" un plagiat evident, când puţinele personaje luminoase precum Monica Macovei ajung la stâlpul infamiei iar puţinele instituţii onorabile precum ICR sau DNA ajung ţinta oprobriului naţional, atunci a venit timpul să admitem că cele mai bune vremuri ale istoriei României sunt în urma noastră şi că am intrat pe panta declinului naţional.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...