Intr-o recenta emisiune televizata, premierul Calin Popescu Tariceanu afirma ca datele statistice foarte bune, precum cresterea economica de 8% si dublarea investitiilor straine fata de primul semestru al anului trecut, trebuie sa se faca simtite si in majorarea veniturilor populatiei. In acest sens, premierul a amintit ca salariile bugetarilor au crescut in primii doi ani de mandat ai actualului guvern cu 30% si a opinat ca pana in 2008 obiectivul de crestere salariala cu 60% va fi chiar depasit. Tariceanu nu a uitat sa aminteasca si de majorarea cu 5% a pensiilor incepand cu 1 septembrie, cu patru luni mai devreme decat se preconizase, sustinand ca Executivul a luat aceasta masura, care trebuia initiata abia de la 1 ianuarie 2007, ca urmare a cresterii veniturilor bugetare.
Teoretic, adica analizand strict statistic, o crestere economica ar putea avea ca efect si o imbunatatire a veniturilor populatiei, cu singura conditie, insa, sa se realizeze pe principii sanatoase, de crestere reala a productiei, nu a stocurilor, fara amnistii fiscale sau stergeri de datorii. Daca o asemenea afirmatie ar veni din partea unui analist strain care studiaza situatia Romaniei doar din date si cifre, ar putea trece chiar neobservata de marele public, dat fiind rolul la fel de teoretic pe care l-ar putea juca in imbunatatirea reala si imediata a conditiilor de trai. Cand insa o asemenea afirmatie vine din partea sefului Guvernului, care nu numai teoretic, ci si practic ar trebui sa cunoasca, in amanunt, realitatile din societatea romaneasca, lucrurile se schimba. In sensul ca orice afirmatie a sa este analizata din punctul de vedere al raspunsurilor cerute de oameni la problemele lor cotidiene. Din acest punct de vedere, dl Tariceanu nu le-a spus nimic romanilor. Le-a facut doar o promisiune devenita deja cliseu in ceea ce priveste cresterea veniturilor si a avansat niste procente care amintesc de sintagma intrata in istorie “Nicule, mai da-le o suta de lei!”. Si asta, pentru ca majorarea pensiilor cu 5% si a veniturilor bugetarilor cu 30% nu a folosit prea mult la cresterea standardului de viata.
Romanii raman cei mai saraci din Europa, aproape jumatate din populatie neputandu-si indeplini o serie de nevoi de baza. Nu poate pleca o saptamana in concediu, nu-si poate incalzi la un nivel acceptabil locuinta sau nu-si poate cumpara haine ori mobilier. In plus, 30% din romani platesc cu dificultate serviciile medicale, fapt care ne pozitioneaza in fruntea unui top european al suferinzilor de boli cronice si infirmitati. Din pacate, acestea sunt problemele la care romanii asteapta un raspuns. Poate ca acest raspuns este foarte greu de dat. Poate ca nici nu exista.
Toata lumea este de acord ca aderarea va aduce beneficii economice, prin investitii, fonduri europene, intensificarea relatiilor comerciale si o crestere anuala de cinci-sase procente. Aceasta este vestea buna. Vestea rea este ca remedierea decalajului salarial dintre Romania si statele membre UE va dura cateva decenii. Probabil ca evaluarea este putin pesimista, dar ea nu trebuie ignorata, mai ales ca saracia din societatea romaneasca este cat se poate de reala. Ea lipseste doar din discursurile oficiale ale guvernantilor, care au preluat de la predecesorii lor tactica cosmetizarii realitatilor. Si dl Tariceanu demonstreaza ca este un psiholog la fel de slab ca inaintasul sau, Adrian Nastase. Nimeni nu mai crede in promisiuni cu salarii si pensii a la Conu Leonida. Romanii care traiesc de pe o zi pe alta, dar care nu uita sa plateasca taxele si impozitele cuvenite statului au invatat sa discearna intre cele doua adevaruri: unul din discursuri, iar celalalt din realitate.
