Liderii USL şi Traian Băsescu au semnat un document prin care şi-au asumat nişte obligaţii, iar documentul se află, pentru garantarea respectării lui, în buzunarul liderilor Uniunii Europene. Chiar dacă nu ştim încă ce prevede exact „acordul de coabitare interinstituţională”, după cum l-a numit Ponta, avem de-a face cu un act politic inedit, care pe unii trebuie să-i bucure, pe alţii să-i îngrijoreze.
După întâlnirea „informală” de săptămâna trecută dintre Victor Ponta, Crin Antonescu, Liviu Dragnea, pe de o parte, şi Traian Băsescu, de cealaltă parte, a urmat gestul surprinzător de la summitul UE când, în văzul lumii, preşedintele le-a înmânat mai multor lideri europeni un document. Zilele trecute, enigma colii de hârtie primite de Jose Manuel Barroso, Martin Schulz şi Francois Hollande s-a lămurit parţial. Au rămas însă câteva necunoscute. Una dintre acestea ar fi referitoare la sensul noţiunii de „coabitare”: liderii USL se angajează să nu-l mai suspende pe Băsescu? Ce obligaţii îşi asumă, în schimb, preşedintele? O altă necunoscută ar fi legată de valoarea juridică pe care o poate avea un astfel de act. Mai exact, ce sancţiune poate primi partea care nu respectă înţelegerea?
Dincolo de aceste întrebări, mai importantă este însă semnificaţia gestului politic. Nu cred că este o practică prea obişnuită în Uniunea Europeană ca reprezentanţii a două instituţii din aceeaşi ţară să aibă nevoie de intervenţia liderilor de la Bruxelles pentru a putea să-şi vadă de treabă. Este ca în curtea şcolii când profesorii intervin şi-i despart pe bătăuşii clasei, îi pun să-şi dea mâna în faţa elevilor şi să promită că nu-şi vor sparge capul după ce rămân din nou singuri. Indiferent cine a avut iniţiativa acestui gest, pentru politicienii români este o bilă neagră. La mai mult de cinci ani de la intrarea în Uniune, liderii României continuă să fie derbedeii Europei care trebuie ţinuţi din scurt, pentru că altfel sunt în stare să-şi arunce în aer propria ţară ca să-şi rezolve disputele politice. Experienţa din această vară, în care instituţii importante au fost cât pe ce să fie demolate doar pentru că stăteau în calea planurilor expansioniste ale noii puteri, a fost un exemplu negativ despre cum NU trebuie făcută politică în UE.
Pe de altă parte, pentru cetăţenii acestei ţări, documentul care se află în acest moment în buzunarul lui Barroso sau al lui Schulz este un certificat de garanţie. Liderii UE ne protejează astfel în faţa unor eventuale abuzuri pe care politicienii care deţin puterea le-ar putea face în viitorul apropiat. Poate coala de hârtie cu care s-a dus Băsescu la poza de grup de la Bruxelles conţinea angajamentul acestuia că-l va desemna pe Victor Ponta premier, aşa cum o cereau regulile democraţiei, şi că astfel România a evitat să ajungă din nou într-un conflict dement care ne-ar fi îngreunat şi mai mult situaţia în viitor.
Când trăieşti într-o societate în care majoritatea politicienilor sunt iresponsabili şi necinstiţi nu poţi decât să te bucuri că puterile occidentale, fie că vorbim de UE, fie de SUA, sunt interesate de ce se întâmplă la tine în ţară.
Ca un amănunt interesant, nu ştiu câţi români au remarcat, de pildă, că singurul moment în care baronul de Teleorman, viitor ministru, Liviu Dragnea a fost îngrijorat că ar putea să aibă probleme în legătură cu modul dubios în care firma sa, Teldrum, câştiga pe bandă rulantă lucrări din bani publici a fost atunci când s-a sesizat UE. Nu se temuse până atunci de justiţia din România dar când a început ancheta Comisiei Europene şi au fost suspendate plăţile pentru infrastructură, Dragnea s-a speriat atât de tare încât s-a dus să se întâlnească în secret cu secretarul de stat din Ministerul Dezvoltării Regionale din vremea respectivă, Răzvan Murgeanu (PDL) pentru a afla cât de mare e problema.
Legat de revolta lui Crin Antonescu de astă-vară cum că „România nu este colonie a UE”, ar trebui să spunem că, dimpotrivă, „România trebuie să rămână colonie a UE”. Până când vom avea nişte politicieni responsabili.
