Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Cum ar putea fi restartată România

Florin Budescu Actualizat: 26.05.2020 - 13:50
Florin Budescu

Voi porni de la Cazul Galați, despre care am mai scris. Prin 1989, îl întrebam pe profesorul meu de Economie Politică, Sergiu Tofan, cum se explică faptul că ne-a trecut prin cap ideea să avem cel mai mare combinat siderurgic din țară pe malul Dunării.

Share

Din motive lesne de înțeles, universitarul mi-a răspuns după 1990. Blestemul Galațiului a fost că a devenit, la sfârșitul anilor '60, un simbol al economiei energofage comuniste.

Propaganda oficială prezenta triumfalist tonele de oţel pe cap de locuitor pe care le produceam, ca şi cum asta ar fi însemnat automat un plus de bunăstare.

De multe ori, făcând foamea în căminul D, din campusul universitar gălăţean, îmi imaginam cum ronţăie fericiţi românii, zi de zi, oţelul alocat pe cap de locuitor.

„Ce ai mâncat azi?” „Ia, nişte tablă zincată. Dar tu?” „Nişte zgură roşiatică sărată, asezonată cu ulei de rapiţă!”.

A doua zi, mergeam la alimentara de pe strada Republicii (azi revenită la numele interbelic, Calea Domnească) şi admiram cu recunoştinţă neostoită calupurile paralelipipedice maro închis de magiun vrac şi cutiile de carton cu pungi de celofan în ele, în care adăstau fericite, lenticulare, pastilele de creveţi vietnamezi delicioşi, care, aruncate în ulei încins, se umflau precum cartofulgii şi miroseau săţios a peşte oceanic.

De altfel, cu grave consecințe sociale, după 1989, România întreagă a sângerat cumplit forță de muncă angajată într-o industrie revolută, folosind tehnologie din anii '60 – '70, pe care occidentali ne-au vândut-o atunci când știau că oricum vor renunța la ea.

Ţara este plină de cartiere de blocuri cu nume având origini în coloniile de occidentali veniţi să ne edifice aceste unităţi industriale depăşite de vremuri.

În Cartierul Gării din Focşani, în spatele Şcolii nr. 7, există şi acum Blocul Suedezilor, construit pentru cei ce au stat acolo cât au ridicat ISEH.

În Galaţi, în Ţiglina I, există un cartier întreg, numit „La Francezi”, unde au stat străinii veniţi să edifice Combinatul Siderurgic. Şi aşa este toată ţara.

Tembelismul comuniștilor a fost însă motorizat de faptul că au ținut cu orice preț să avem nu unul, ci cinci combinate siderurgice: la Galați, Hunedoara, Călărași, Târgoviște și Oțelu Roșu, pe lângă cel mai vechi, de la Reşiţa, CSM, care fusese ridicat de austrieci şi folosise antracitul, între timp epuizat, ca şi unitatea industrială.

Din această siderurgie hipertrofiată, care producea tot, de la ac la tanc, o industrie grea matusalemică a luat naştere, dar şi o industrie de mașini de care eram foarte mândri, și așa mai departe.


Criza Covid-19 ca oportunitate pentru dezvoltare

La Iaşi, făcea umbră pământului, ca şi la Cluj, CUG (Combinatul de Utilaj Greu). La Câmpia Turzii, era uzina Industria Sârmei, la Cugir Metalurgistul (din Uzinele Metalurgice Cugir şi Copşa Mică), la Târnăveni aveam un combinat chimic diform, la Copşa Mică negrul de fum de la cele două fabrici, numite după '89 Carbosin și Sometra, unde se producea negru de fum, acid sulfuric și se prelucrau metale neferoase, printre care plumb și cadmiu, înnegrea până şi oile localnicilor.

Combinatul chimic din Târnăveni, unul dintre monştri poluatori energofagi care intoxicau România comunistă, înainte de 1989.

Când treceai cu trenul prin Copşa Mică, spre Războieni, mirosul îţi lua nasul. Vedeai rufele proaspăt spălate ale localnicilor uscându-se negre, pe sârmă.

Astăzi, dacă treci prin oraș, aproape nimic nu mai aduce aminte de coşmarul din trecut. Casele sunt viu colorate, iar oamenii chiar glumesc acum că aerul este mai curat ca la Sinaia, spune HotNews.

Uzinele „1 Mai” din Ploieşti, una dintre cele mai mari unităţi de producţie din lume, făcea utilaj petrolier, astăzi complet demodat. Combinatul de fire şi fibre sintetice de la Săvineşti şi Combinatul chimic de la Borzeşti sunt alte două exemple de unităţi hipertrofiate, care azi sunt fantome industriale.

„După 1989, România a sângerat forță de muncă angajată într-o industrie revolută, folosind tehnologie din anii '60 – '70, pe care occidentali ne-au vândut-o când știau că oricum vor renunța la ea.”

Când tocam ştiri despre conflicte de muncă la Mediafax, am scris vreo două săptămâni, prin 1995, despre conflictul de muncă interminabil de la Combinatul de celuloză şi hârtie din Turnu Severin.

Ţara era plină de combinate, iar sistemul economic tembel edificat de comunişti ducea România spre faliment.

La Braşov, făceam tractoare şi camioane, la Tractorul şi Steagul Roşu. La Câmpulung Muscel, produceam maşini de teren, iar la Mârşa maşini grele, folosite la exploatările miniere de suprafaţă. Tot era depăşit tehnologic şi s-a prăbuşit.

Desigur, unii erau mândri de ce era competitiv cu un deceniu sau două în urmă, alţii constatau că mafioţii locali au executat nemilos aceste unităţi revolute, dar realitatea este că numai cu investiţii consistente şi cercetare-dezvoltare ele ar fi rezistat. Şi în nici un caz toate.

Dar cum ar fi fost etic să se desfăşoare lucrurile după 1990? Simplu: captarea de investitori străini veritabili, nu ţepari. Modelul german, aplicat după căderea comunismului în Republica Democrată Germană, este demn de urmat.

În ţară, lipsea capitalul investiţional. Capitalul investiţional trebuia adus de afară. Apoi, ce era competitiv rezista, ce nu era, dispărea, prin faliment, cu reconversia profesională a salariaţilor.

Aşa s-au petrecut lucrurile nu numai în fosta DDR, dar şi în Polonia sau Cehoslovacia. La noi nu s-a procedat astfel. Aceasta a fost cauza convulsiilor prin care a trecut România în anii '90, cu o masă enormă de gulere albastre, care a fost folosită cu cinism, ca mașină de vot a FSN, apoi a FDSN şi aşa mai departe.


Această criză oferă o oportunitate unică de restart economic

Acum, ar fi preferabil un puternic flux de investiţii de stat, care să irige economia, mişcând banii şi creînd profituri. Cred că această criză oferă o oportunitate unică de restart.

Pe 11 septembrie 2001, un CEO de la o transnaţională spunea: „Dacă nu se întâmplă o minune, suntem faliţi”. Minunea s-a petrecut. A urmat, prin punerea în mişcare a complexului militar-industrial american, o irigare masivă a economiei cu sume imense de bani.

Reversul medaliei e că aşa s-au umflat bulele pieţelor şi, pe fondul creşterii nesustenabile, s-a ajuns la criza din 2007 - 2008. În primul rând, avem nevoie de autostrăzi și căi ferate de mare viteză, fără care nu se poate nimic sustenabil.

Dacă această infrastructură va lega Giurgiu – Alexandria – Slobozia, toate cu Bucureștiul și la fel toată țara, IT&C-ul va face “bum!” și va genera creștere sustenabilă. Servicii. „Ne tundem unii pe alţii ca să trăim bine” - cum spuneau soţii Toffler.

Cum facem să rămână în țară inorogii că UIPath? Firma e acum originată în statul american Delaware, paradis fiscal. Contraargumentul e că în UE nu se poate paradis fiscal. Eronat. Există derogări ce se negociază.

Irlanda a făcut astfel și s-a umplut de transnaționale. Google lucrează în România prin Google Ireland Ltd., Dublin. De ce să nu lucreze în Europa Centrală și de Est prin Google România SRL, Bucureşti?

Apoi, dacă vom avea, pe lângă autostrăzi, fiscalitate previzibilă și stat prietenos cu business-urile, companiile auto vor veni aici pe greenfield, nu vor mai alege Ungaria şi Turcia.

Din vechea industrie comunistă a rămas numai o aparenţă, în spate golită de substanţă. Aici, se poate construi România celui de-al patrulea val.

 

Pe de altă parte, în loc să mizăm pe o agricultură de monopol, cu mari exploataţii agricole, cred că am putea opta pentru modelul Valoniei belgiene.

Acum 20 de ani, era ruda săracă a Flandrei. Apoi, a apărut modelul micii ferme familiale, cu câteva hectare de cultură cerealieră și un cuptor de pâine. Azi, Flandra se uită cu admirație la prosperitatea Valoniei. Şi dacă ai producție peste necesarul de autoconsum, ce faci?

Ieși pe bursă și vinzi surplusul. Poate ne vom lămuri aşa cum stăm cu balanța grâului, dacă putem fi grânarul Europei sau nu. Infrastructura de vârf ne va ajuta să aducem prosperitate prin turism.

De exemplu, decât să transformăm Apusenii în deşert de cianuri, mai bine construim o reţea densă de drumuri judeţene şi dezvoltăm turismul. Moţii, cu ospitalitatea lor renumită, se vor ocupa de restul.

Aş avea atât de multe de spus, sectorial, pe fiecare dintre aceste domenii de activitate, încât se poate scrie o carte întreagă. Principala caracteristică a lumii în care trăim însă e că, până când scrii şi publici acea carte, realitatea lucrurilor se modifică şi lumea intră într-o altă paradigmă, complet diferite de precedenta.

Amintiţi-vă ce făceam în prima jumătate a lunii martie şi cu ce ne ocupam în cea de a doua...  

Comentarii

loading...