Nine eleven, cum i se zice, a împlinit zece ani. Şi dacă teroriştii arabi au urmărit scăderea, fie şi cu puţin, a deschiderii lumii civilizaţiei noastre, au obţinut ce au vrut. E drept, au mai obţinut şi nişte războaie pe care nu ştim sigur dacă şi le-au dorit, deşi, după credinţa că viaţa nu face doi bani pe care o împărtăşesc sinucigaşii cu desuuri explozibile, se pare că asta nu-i deranjează.
Aşa cum sublinia cineva nu de mult, chiar în această pagină, cel mai grav lucru care a urmat atacului laş de la 11 septembrie 2001 este pierderea încrederii. E vorba de pierderea încrederii instituţionale, cea care a modificat controalele la aeroporturi şi care face să vezi – fapt inimaginabil înainte – soldaţi înarmaţi pe străzile New York-ului şi chiar ale Parisului.
Asta vedeam numai în anii de tristă amintire ai lui Ceauşescu, un regim care chiar pe lipsa de încredere se baza.
La zece ani însă după abominabilul eveniment, mai poţi să constaţi ceva, într-o lume care părea a-şi ignora trecutul. Dacă eroii din anii de început ai acestei civilizaţii sunt pe cale să fie uitaţi, în schimb s-a intensificat amintirea celor ucişi atunci şi a faptului propriu-zis.
Efect pe care, desigur, teroriştii islamici nu aveau cum să-l prevadă, el depăşind, în mod evident, posibilităţile lor de analiză. Toate acele panglici pe care sunt scrise cuvinte simple precum viaţă, credinţă sau solidaritate, pe care mii de oameni le legau zilele trecute pe gardul de fier forjat al Catedralei Saint Patrick, cea care a supravieţuit miraculos dezastrului, deşi era foarte aproape de Turnurile Gemene, semnalizează o întoarcere a oamenilor de cele mai diverse categorii către propriul lor trecut, asumarea unui trecut care le-a modificat viaţa.
Sau, de fapt, înţelegerea că acel trecut, acel eveniment teribil din propriul trecut, le-a modificat viaţa.
La 11 septembrioe 2001, am simţit cu toţii că a fost atinsă nu inima Statelor Unite ale Americii, ci însăşi esenţa civilizaţiei căreia sperăm a-i aparţine, măcar în principiu. Cu trecerea anilor, această senzaţie s-a mai atenuat, aceasta şi pentru că nu poţi trăi ani şi ani într-o asemenea tensiune fără a te aliena.
Ieri şi în zilele trecute însă, ceea ce s-a întâmplat la New York a restaurat cumva, imper-fect, dar sigur, chiar ceea ce încercaseră să distrugă teroriştii care au comis o crimă fără precedent în istoria umanităţii, luând cu ei în moarte şi câteva mii de oameni nevinovaţi din partea cealaltă a lumii.
Sigur, nici vieţile celor dispăruţi în acel dezastru, nici turnurile nu mai pot fi înviate şi ridicate acolo unde erau la ora 9 dimineaţa în ziua de 11 septembrie 2001. În schimb, amintirea celor ucişi atunci, numele lor, însemnate pentru veşnicie pe pereţii celor două spaţii ale memoriei ce înlocuiesc turnurile, acestea se constituie într-un mit, fondator al unei noi solidarităţi, al unei noi conştiinţe a istoriei.
Pentru americani, dar nu numai pentru ei, ci pentru toţi aceia care consideră civilizaţia europeană-americană de azi singura lor posibilitate de a trăi şi a se exprima.
Până şi pe noi, cei care am avut de suportat terorismul de stat al comuniştilor, ne-a uluit crima săvârşită cu sânge rece şi cinism de oameni iresponsabili din punctul de vedere al civilizaţiei noastre, iar unii ne-am adus aminte şi de milioanele de victime ale terorii comuniste, cu atât mai mult cu cât majoritatea principiilor (dacă le pot spune aşa) profesate de terorişti tind să aducă lumea într-un stadiu foarte asemănător cu acela pe care-l proiectau şi Marx, Engels, Lenin, Stalin.
Nicolae Prelipceanu este publicist
