Comunismul nu este rau pentru toti oamenii. Poate de aceea nostalgicii sai sunt destul de numerosi. Va rog pe cei tineri sa va inchipuiti si pe cei maturi si varstnici sa va reamintiti ca traiam intr-o societate in care competitia nu era lege generala a societatii, dimpotriva. Resursele se alocau dupa un plan politic. Productia, salariile, consumul erau planificate, nu lasate la voia pietei. In consecinta, nu avea importanta nici cat de bine lucrai, nici daca ceea ce faceai se vindea. Puteai lucra prost sau lenevi cat vrei, de unde si expresia halucinanta intr-un sistem concurential: “Cat mai stai la serviciu?”. Lozincile anecdotice ale acelor vremuri reflectau foarte limpede starea de fapt: “Noi cu bratul ca otelul, vom culege musetelul”; “Decat sa muncim cu rost, mai bine putin si prost!”, “Munca l-a creat pe om, da' nici de lene n-a murit nimeni!”. Capitalismul, mai putin cel axat pe o doza ridicata de protectie sociala este nemilos. Expunea lenesii fara averi mostenite la moarte prin infometare, pe cei cu performante mediocre la salarii foarte mici, pe cei prosti la o grea supravietuire. Dictatura pietei este foarte dura pentru oameni comozi, nedispusi sa invete, incremeniti in ceea ce stiau ei de pe vremuri. Lucratorii invingatori ai capitalismului sunt cei performanti. Lucratorii invingatori ai comunismului nu exista. Eroii “muncii socialiste” sunt foarte putini, iar “eroismul” lor se reflecta intr-o medalie, nu in nivelul de trai. Pana la urma, daca erai foarte bun sau foarte slab, nu conta absolut deloc pentru standardul de viata pe care il aveai. Ca sa nu ne roada invidia, Partidul avea o imensa grija sa distruga, prin omogenizare sociala, diferentele dintre noi, acele diferente care ne-ar fi facut sa ne simtim frustrati prin comparatie. Partidul, “factorul constient al societatii noastre” (cum singur se autointitula), stia ce nevoi avem. Stabilise ca ne trebuie 8 metri patrati locuibili de persoana, 20 de litri de benzina, cati kilowati ni se cuvin, ce cantitati de alimente. Fata cu aceasta planificare, valoarea noastra profesionala era o variabila complet neglijabila. Intre altele, aceasta valoare nici macar nu mai conta prea mult in economia de comanda.
Pe scurt, pentru oameni cu aspiratii si eforturi mediocre, pentru indolenti, pentru cei slab calificati si lenesi, pentru cei lozincarzi si goi de continut comunismul era bun, tocmai fiindca ei erau norma si ceilalti devianta. Din aceste categorii de oameni si din copiii lor crescuti in cultul si nostalgia epocii de aur a omogenizarii sociale s-au recrutat multi dintre marii frustrati actuali. Este un patern cultural foarte raspandit: concurenta este rea, averea este un furt, cine are este dubios. Ei au hranit si hranesc conservatorismul de stanga, extremismele, populismul. Pe ei a contat PSD-ul cand facea politici ale caritatii de stat, adica protectie sociala mascata prin salarii compensatorii, somaj tehnic etc. Pe ei ii castiga politicienii care o fac pe haiducii: “Luam de la bogati si dam la saraci!” (PRM) si cei care rup gura targului cu milostenii ocazionale pentru oameni care intr-o lume capitalista trebuiau sa aiba asigurari platite in caz de catastrofe sau trebuiau sa se racordeze legal si sa isi plateasca facturile la curent (PNG). Pentru ei au fost sacrificate educatia, sanatatea, cultura, infrastructura. Pentru ei au lucrat cei putin peste patru milioane de platitori de taxe din venituri si, in ultimii ani, menajerele, capsunarii, constructorii plecati in Occident fiindca au inteles ca este imoral si contraproductiv sa astepti sa “ti se dea”. Marii invingatori ai tranzitiei noastre incoerente au fost, e drept, marii smecheri (deloc doar securisti si activisti) care au reusit sa captureze statul si sa privatizeze in favoarea lor “proprietatea intregului popor”. Dar ei nu ar fi avut atata succes fara un bazin electoral interesat in politicile caritatii, in amanarea concurentei, in protectie sociala extinsa la categorii moral nelegitime: adulti sanatosi, apti de munca, eventual intrati in somaj la 40-45 de ani. Tranzitia a fost, cel putin in primul deceniu, o competitie pentru statutul de victima favorita si de client privilegiat al statului. Urmele acestei “competitii” le vom resimti multa vreme. Dar iluzia ca merge si asa nu mai este impartasita.
Avem un avantaj: am suportat deja marele soc al tranzitiei. Se presupune ca aceasta ne ajuta sa nu mai avem mari iluzii in privinta statului parental, cel care are grija de noi, desi nu suntem orfani, persoane cu handicap, batrani, familii sarace monoparentale. Este un avantaj chiar fata de noii nostri concetateni europeni din vest. Multi dintre ei nutresc inca iluzia ca statul trebuie si poate sa practice o politica foarte protectiva, inclusiv sa protejeze contracte de munca de-a lungul vietii.
