La sfarsitul anului 1989, Nicolae Ceausescu era ciuruit de gloante si infierat de tuterii pe care i-a hranit. Fostul activist frustrat, Ion Iliescu, il acuza pe dictator, cu tamplele zvacnind, de intinarea nobilelor idealuri ale socialismului. La 20 de ani distanta, in iunie 2009, socialismul se razbuna: e cazul ca democratia sa fie si ea intinata. Numele mohicanului care face din nou oficiile e tot Ion Iliescu. Furtunul cu care acesta improasca principiile societatii deschise este Justitia. Omul care, la inceputul anilor ’90, inventa mineriadele si dadea ceasul Romaniei mult inapoi tocmai a fost absolvit de vina. Dupa 19 ani de cercetari, parlamentari, lamentari si hartuiri la adresa justitiei, fostul presedinte s-a vazut scos definitiv de sub urmarire penala in dosarul "Mineriadei 13-15 iunie 1990". Recentul eveniment, festiv pentru fostul aparatcik, vine la cateva luni dupa un alt moment marcant: renuntarea oficiala la un numar considerabil de acuzatii, cuprinse in dosarul "Revolutiei".
Dar si situatia, si persoana sunt simptomatice pentru parcursul acestei tari din ultimele doua decenii. Pe de o parte, "Il lidero maximo" al stangii de la Bucuresti a beneficiat de genul de clementa care a asigurat linistea multor personaje controversate ale tranzitiei – politicieni, afaceristi, interlopi: cazul e introdus in malaxorul care amesteca lacunele legislative cu diversele forme de intimidare a magistratilor si cu stratagemele care asigura trenarea lui pana la prescrierea spetei. Aceste conditii au fost indeplinite cu brio in ceea ce-l priveste pe Ion Iliescu. Care scapa de fantoma Mineriadei din iunie ’90 tocmai pentru ca unele fapte s-au prescris, iar altele nici macar nu sunt cuprinse in legea penala. Cat priveste persoana, persoana lui Ion Iliescu, ei bine, profilul acestuia a devenit un arhetip demn de imitat in societatea romaneasca. Indiferent de episoadele dubioase pe care le-a initiat sau doar girat, indiferent de numarul de morti cotangenti la nevoia sa patologica de a-si conserva puterea, de imoralitatea politicienilor pe care i-a initiat in viata publica si de manipularile facute pe concetatenii sai, ca pe soarecii de laborator, Ion Iliescu a tinut mereu flamura sus.
A mers tot inainte precum eroul stahanovist din frescele de lupta, pictate in spiritul realismului socialist. Cu secera si ciocanul in suflet si cu limbajul de lemn la vedere, a calcat linistit pe cadavrele celor care n-au mai scapat la Revolutie. Cu abilitatea activistului proscris care-si asteapta razbunarea, a facut din inamicii politici slugi, iar din naivi si yesmeni oameni credinciosi. La doua decenii dupa ce a inventat teroristi care nu au existat si dupa ce a visat cu ochii larg deschisi la restaurarea marxismului pe baze noi, Ion Iliescu ramane un nume tot mai prezent ca niciodata in spatiul nostru public. In loc sa faca obiectul unui proces pe fond care sa elucideze culpa sau nevinovatia sa, Iliescu joaca azi rolul de lider de necontestat al celui mai mare partid din Romania secolului XXI. Asta, pentru ca omul a reusit, in mare, exact ce si-a propus: sa dea o forma tarii si institutiilor ei dupa chipul si asemanarea sa. Una cinica. Asa cum o tradeaza si motto-ul de blogger al internautului Ion Iliescu, fan de ocazie al iluministului G.E. Lessing: "Cea mai nobila preocupare a omului e omul". Care sa fie cheia in care sa intelegem acest gand ce traverseaza mintea Comandantului Suprem al Mineriadei din 13-15 iunie 1990?
