Uriașul transfer de bogăție care are loc anual dinspre vastul areal colonial spre cele câteva centre-puteri coloniale ale lumii actuale poate fi mai relevant pus în evidență urmărind traseul acestui transfer, pierzătorii și beneficiarii lui, inclusiv cine, de fapt, profită de el din țările profitoare.
Traseul colonial începe din centru. Aici, costul de funcționare al unei companii este ridicat: costul salarial este deosebit de înalt, din cauza salariilor mari; costul cu materiile prime și materialele este rezonabil pentru că foarte multe din acestea sunt aduse din afară, din vastul areal colonial; costul tehnologic este ridicat pentru a compensa salariile mari (investițiile în tehnologie se fac spre a înlocui forță de muncă scumpă, nu ieftină); costul fiscal este masiv (statul colonial trebuie să aibă resurse pentru finanțarea politicilor sociale interne și a politicilor coloniale represive externe).
În urmărirea profitului, companiile din centru pleacă spre alte zări în căutarea unor salarii mai mici, de unde poate proveni cea mai lesnicioasă maximizare a profitului. Desigur, de la o activitate la alta, costurile cu forța de muncă diferă mult, dar, pe ansamblu, reprezintă cea mai importantă pondere în totalul costurilor. Teritoriul colonial este teritoriul ideal.
Aici salariile sunt mici, tocmai de aceea cheltuielile cu tehnologiile sunt mici pentru că investițiile în tehnologii înalte sunt inutile, materiile prime sunt de la fața locului, iar costul fiscal este supermic, din așa-numitele motive de asigurare a atractivității investițiilor străine și, într-un mod aproape idiot, este legat nu de impozitarea profiturilor realizate, ci de impozitarea muncii. Iar munca fiind slab retribuită, impozitele asupra acesteia, oricât de mari procentual ar fi, reprezintă sume derizorii pentru costurile companiei străine. Din toate aceste motive, nu prea există deplasări pe contrasens, pur și simplu pentru că s-ar face dinspre salarii mici înspre salarii mari, ceea ce ar fi împotriva firii și a sensului de existență a capitalului.
După valorificare în teritoriul colonial, roadele o iau pe traseul invers spre statele-puteri coloniale. Dar traseul nu este tocmai același. Se tranzitează în cea mai mare parte paradisurile fiscale, dar nu pentru evaziune în sine, ci pentru „albire”, având în vedere puzderia de mașinațiuni făcute pe parcurs, îndeosebi legate de suprafacturările la intrările în arealul colonial și subfacturările la ieșirea din acesta. De abia din paradisurile fiscale se ajunge înapoi acasă. Aici se întorc, evident, mult mai mulți bani decât au plecat. Grosul revine, la fel de evident, celor care au avansat banii.
O adevărată dijmă – se poate spune substanțială – își însușește capitalul financiar, regele capitalului, chezașul continuării afacerii și al prezenței „investitorului” în schema de câștig. Încasările investitorului și tutorelui său financiar surclasează valoarea investiției. Totul pe seama salariilor mici din colonii – baza sistemului colonial, sursa transferurilor de resurse fără compensație, garanția perpetuării și adâncirii acestui sistem! Puterile coloniale devin state-rentier pe seama coloniilor lor.
În cadrul intern al statelor-puteri coloniale are loc o intervenție de amploare a statului în scopuri corective și, de fapt, în interesul pe termen lung al capitalului și al colonialismului ca politică. O parte din câștigurile fabuloase de pe urma transferurilor de bogăție din colonii este „cedată” muncii de aici, prin diferite mecanisme fiscale și monetare. O probează nivelul înalt al salariilor de aici și configurația fiscalității care promovează impozitarea scăzută a muncii și impozitarea severă a capitalului.
În acest fel, de o parte din transferul de bogăție din colonii beneficiază și forța de muncă din cadrul statelor-puteri coloniale. În mod semnificativ, aici, din PIB, munca ia mai mult decât capitalul, spre deosebire de colonii, unde din puținul PIB realizat capitalul ia mult mai mult decât munca, iar statul este pus să adâncească odioasa împărțire a PIB-ului, supraimpozitând tocmai munca, adică cea căreia îi revine partea minoritară din PIB, și aproape neimpozitând capitalul, în ciuda faptului că acesta și așa preia partea majoritară din PIB.
Dezbătută intens în faza luptei acerbe dintre muncă și capital de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, această problemă este acum ca și îngropată de propaganda colonialismului actual. Atunci se discuta deschis dacă și clasa muncitoare din statele-puteri coloniale profită de pe urma colonialismului, teza predilectă fiind aceea că da, având de-a face cu așa-numita „aristocrație muncitorească”.
Acum, când pare că lupta de clasă a pierit – toți având parte de capitalismul râvnit și construindu-l în mod victorios –, problema este aruncată în siajul tehnologiei pe rol de explicații la orice, dar cu care respectiva problemă n-are nicio legătură, pretinzându-se că salariile mari din țările-puteri coloniale ar proveni din înalta productivitate a muncii de aici, nu din faptul că ar beneficia de ceva din transferul de bogăție din colonii. Realitatea este că salariații și populația din statele-puteri coloniale profită, la rându-le, pe diferite căi, de pe urma aservirii vastului areal colonial.
Liderii politici din țările capitalismului dezvoltat sunt suficient de maturi și înțeleg destul de bine lucrurile pentru a nu lăsa doar capitalul din aceste țări să se înfrupte din roadele expansiunii în teritoriile coloniale, deși acesta este copleșitor principalul beneficiar, luând măsuri prin care ceva să ajungă și la populația din țările respective. Dacă am „înghiți” pe nemestecate diversiunea cu productivitatea muncii ca explicație – deși condiționările acesteia cu nivelul salariilor sunt inverse –, de ce atunci tocmai în țările puteri-coloniale împărțirea PIB-ului este în favoarea muncii, iar în țările coloniale împărțirea PIB-ului este, dimpotrivă, în favoarea capitalului, aici având loc, de fapt, un jaf al capitalului pe seama muncii?!
