Gabriel Liiceanu a scos primul securea războiului. Printr-o încercare de pamflet, de fapt un text (citiți AICI) vitriolant, publicat pe platforma Contibutors, l-a făcut pe Mircea Dinescu, asemenea pirandelor nervoase, infidelii soți, ca la ușa cortului.
Povestea ar fi putut purta numele de zarva intelectualilor sau cearta cărturarilor. Dar pentru că mai mult seamănă cu filmele lui Kusturica, i-am spus mai simplu: “cearta cortorarilor.”
Niciunul nu evadează din șatra zilelor noastre. De ce ar fi altfel? Și așa, demult cărțile lor nu se mai vând. Ei sunt doar stipendiați. Fie de ministere, fie de corporații, banii să curgă, în rest, vorba ălora din spatele căruței: fiecare s-a născut talent, dar va muri speranță.
Dar să revenim la vremea când istoria i-a despărțit. Mircea Dinescu îl acuză acum pe Liiceanu, fostul coleg de “rezistență prin cultură,” că a dat dovadă de lașitate în timpul regimului Ceaușescu.
Bomba de la Ambasada Olandei și lașitatea lui Liiceanu
„În Cartea Albă a Securității există înregistrarea unei gărgărițe plantate în casa socrilor mei, ce redă scena în care subsemnatul încerca să adune sub un text vitriolant semnăturile câtorva scriitori de seamă. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidențial. Împreună cu Andrei Pleșu eram gata să plasăm bomba la Ambasada Olandei, unde amicul nostru Coen Stork aștepta să o detoneze în întreaga lume. Nici n-am apucat să-mi termin bine recitalul, că Octavian Paler a sărit ca ars zicând că el îl știe bine pe Ceaușescu și că stilul meu pamfletar o să-l scoată din minți. “Gândiți-vă că aveți copii la școală!” a exclamat Paler. ‘Tocmai d’aia ar trebui să ne spălăm de rușinea de a tăcea ca lașii!’, i-a întors-o Alexandru Paleologu. Cel mai îngrozit dintre toți s-a dovedit a fi Gabriel Liiceanu care a afirmat că el nu semnează, ca să nu-i omoare securiștii copilul, lăsându-i doar pe copilașii mei în ghearele lor”, susține azi Mircea Dinescu.
Fiecare avea dreptul în literatura vremii, cu ucaz de la stăpânire, să se joace cu semnificațiile.
Califul din Calafat n-a ajuns la buricul marilor disidenți
desen realizat de Ștefan Popa Popa’S
Nenorocul neamului românesc e că n-am avut un Václav Havel, vreun Adam Michnik sau Lech Wałęsa. Pe lângă cei trei grei, adevărați disidenți, Mircea Dinescu era un biet așchiuță, un soldățel de plumb, călcat de trenul de Oltenița.
E obositoare regresia istorică a disidenței românești. Că s-a vorbit de trei ori la “Europa liberă” despre Mircea Dinescu, asta nu-l califică să fie azi Calif de Calafat. Care disident real e (a)proprietar de port, făcut din banii publici?
Verminele revoluției expectorează
Gabriel Liiceanu, într-o umbră de formă și de idei, l-a pus la zidul infamiei pe fostul său coleg de rezistență la lița literară, fără a-i pronunța însă numele.
“El reprezintă un model de comportament iradiant, caracterizat prin cultivarea vulgarității, a țopeniei obraznice și infatuate, a cabotinismului lucrativ, a închinării vieții profitului făcut cu prețul unei nerușinări fără margini”, scrie Gabriel Liiceanu, o altă vermină a revoluției, trezită din ascunzătoarea cearșafurilor puse-n geam, de frica răpăitului gloanțelor, cu ditamai Editura Politică a statului român, făcută cadou de prietenul său, Andrei Pleșu, ministrul Culturii din Guvernul Roman. un alt rezistent cultural (ce le place la toți cuvântul ce nu reprezintă decât caracterul unui conductor n.a.).
Vocile lumii
Theodor Paleologu, politolog
“Scandalagismul face parte din ADN-ul cultural al poporului român, deci și al intectualilor români. De ce ar fi ei de o esență diferită?
În microcosmul intelectual românesc cred că toată lumea s-a certat cu toată lumea”, scrie Theodor Paleologu pe pagina sa de facebook.
De ce doar acum s-a iscat scandalul?
Cartea a apărut anul trecut. Nu i-au mers bine vânzările directorului de la Humanitas?
Dar să vedem înscrisul atât de comentat al Anei Blandiana. Poeta scrie la pagina 101, despre un mic dejun diplomatic luat în ianuarie 1990 la Ambasada Franței, unde „anticomunistul” Mircea Dinescu s-ar fi exprimat ireverențios la adresa tinerilor uciși de gloanțele comuniste în fața hotelului Intercontinental în zilele Revoluției, pe care i-a făcut: “Hitlerjungend/ Tineretul lui Hitler”. Corect ar fi fost “Hitlerjugend.” Atât Blandiana, cât și Dinescu au beneficiat de bursa DAAD (Deutscher Akademischer Austausch Dienst), oferită de Germania federală, în plin comunism. Ar fi trebuit să scrie corect în limba lui Goethe.
Dar de la o simplă relatare pe tema unei declarații cu martori, să faci un astfel de desant vitipurant asupra Califului de Calafat e cam mult. Și atunci lumea cititorilor se întreabă: oare care a fost motivul real al demarării scandalului?
Vremea țiganilor sau despre cum l-au românizat ‘telectualii pe Kusturica
Asemenea lui Perhan, eroul lui Kusturica din “Vremea țiganilor”, Gabriel Liiceanu hălăduiește prin lume, mereu cu șuriul la cingătoare. Nu există un an în care să nu taie pe cineva. Mesajul filmului talentatului regizor sârbo-american, răsplătit cu premiul César si unul la Cannes, e simplu, de înțeles și de cei care n-au inspectat casa lui Constantin Noica: te afunzi, când persiști în lăcomie. Iar Liiceanu, mai înnebunit după bani, decât prevede necesarul traiului unui filosof, stă la pândă, mereu cu pana de tăiat la purtător.
Dar de ce l-a înjunghiat public pe Mircea Dinescu tocmai acum, rămâne o dilemă. Îi e frică de ceva?
Oarecum se vor desfășura ostilitățile luptei, când oamenii lui Măgureanu vor spune mai mult decât e voie despre filosof? Sau despre cât de speriat i-a cerut lui Petre Roman un avion să fugă în Franța după prima mineriadă?
Există o întâmplare în Biblie, rămasă necomentată de ucenicul de la Păltiniș. Fariseii i-au adus lui Hristos o femeie care și-a înșelat bărbatul, pentru a fi judecată. Iar Iisus a lansat celebra sentință: cine e fără de păcat să ridice primul piatra.
Gabriel Liiceanu nu are de gând să-și publice păcatele. El se consideră un fel de mesia al culturii, fără a avea discipoli. Librarii îl știu arghirofil. Cititorii, un filosof fără idei.
Trei lucruri au în comun culturnicii de azi, ce-și scot rufele murdare în public: lăcomia, prostul gust și aroganța.
Se vorbește prin târgul cărții că vânzările volumului de memorii al Anei Blandiana au început să crească.
