Deși am ajuns superobișnuiți să fim bombardați zilnic și sistematic de tot felul de prostii și aiureli, nu cred să se fi atins altădată densitatea orară și la hectar de enormități ca în perioada după ce Guvernul PSD – ALDE a adoptat de altfel derizorii taxări împotriva flagrantelor abuzuri de monopol ale unor companii din sectoarele energetic și bancar. Aberații peste aberații au putut fi auzite din partea companiilor vizate și menestrelilor aflați în solda lor.
Cea mai gogonată aberație este aceea că firmele străine ce ar urma să plătească noile taxe își vor lua catrafusele și vor părăsi România, lipsind România de investițiile pe care le aveau în vedere aici, precum și de potențialele alte investiții pe care puteau să le aducă. Și de aici au curs diversiuni peste diversiuni în cascadă până la grețoasa întrebare retorică: nu mai are nevoie România de investiții străine?!
Nici nu știi care dintre laturile acestei retorici insidioase să fie mai întâi atacată și desființată! Amenințarea nu are niciun temei economic, ci rezultă doar din comportamentul pe care și-l asumă capitalul străin din România, care este comportamentul colonialist implicând la loc de frunte răzbunarea față de orice sclav care încearcă să ridice cumva mâna împotriva stăpânului. Acesta însă n-ar fi adevărat stăpân dacă s-ar supăra pe sclav și l-ar abandona, luându-și catrafusele și plecând! El rămâne pe poziții pentru ca, la nivel de prioritate zero, să pedepsească sclavul și să-l învețe minte.
Cu atât mai mult cu cât noile taxe despre care ar fi vorba afectează atât de puțin profiturile reale ale companiilor vizate, obținute integral prin abuz de monopol, încât ar fi vorba de o prostie! Și capitalul străin poate fi acuzat de orice, dar nu de prostie. Articulația pe care capitalul străin și-a construit-o pentru obținerea de câștiguri nete în România este atât de profitabilă – mai precis profiturile realizate sunt atât de mari prin comparație cu capitalul și mai ales cu investițiile noi puse în joc – încât riscul abandonării coloniei este pur și simplu exclus!
Mai mult, având în vedere profitabilitatea reală a acestei matrice coloniale instituite de capitalul străin în România, însăși premisa părăsirii izvorului de profit este greșită! Ca și cea a așteptărilor investiționale în România. A aștepta investiții noi de la capitalul străin – prezent deja aici sau potențial nou-venit – este tot atât de exclus cu a aștepta cumva ca acesta să plece! Capitalul aduce investiții doar acolo unde inputuri tehnologice au de înlocuit forță de muncă scumpă, adică la el acasă, nu într-o colonie unde profitabilitatea vine din exploatarea muncii ieftine.
Schema de profit a capitalului străin în România este de tip colonialist pur: profituri maxime la implicări investiționale minime. Amenințându-ne că nu mai vine cu investiții în România, capitalul străin ni-l răpește de fapt doar pe Godot, care, precum în piesa de teatru a lui Beckett, oricum nu vine niciodată! Dacă este realist, orice român – salahor-angajat, salahor-patron sau salahor-guvernant – trebuie să aibă în vedere că minunatul capital străin nici nu va pleca din România, nici nu va aduce bani noi în România. Este vorba de o încremenire în situația în care s-a ajuns, o încremenire pentru 15-20 de ani! Nu va fi nici o schimbare.
Dacă va mai exista, România nu va înregistra niciun progres, dar mult mai probabil schimbarea va fi una de stăpân în cadrul aceleiași paradigme, schimbare de stăpân rezultând din dezmembrarea teritorială a țării și redistribuirea forțelor străine în noile configurații. Nu există în istorie exemple de ieșire din statutul de colonie. Chiar și coloniile cu statut oficial de colonii au rămas colonii de facto și după cucerirea eventuală a independenței politice. Singurele schimbări în colonii sunt de stăpâni, în urma împărțirii sferelor de influență între puterile coloniale. Și a aștepta mântuirea de la stăpânul colonial – indiferent care ar fi acela – este o tâmpenie.
Nerecunoscând statutul de colonie al României, unii analiști reclamă programe (nu se știe ale cui?!) care să vizeze stimulări ale creșterii valorii adăugate pe lanțurile de export, pornind de la constatarea că marele „boom“ al exporturilor din România este de fapt alimentat de livrările de componente auto, unde valoarea adăugată este mică și din care o parte încă și mai mică rămâne în țară.
O ipocrizie imensă caracterizează această cerere: ce pot face românii, inclusiv statul român, în domeniu, când peste 3/4 din exporturi sunt realizate de transnaționalele străine, care fac ceea ce le dictează interesele lor de profit, adică tocmai cele care au rezervat României doar rolul de vehicol pe traseul lohn-ului auto și nimic altceva!
Să mai demolăm o demagogie arhivehiculată, care nu numai interpretează mincinos o realitate, dar care, pornind de la această interpretare, are cerințe periculoase pentru politicile economice. Constatându-se că România este ultima dintre țările Europei Centrale și de Est în ce privește ponderea investițiilor străine în PIB (sub 40%, când în zonă se ating 60% și chiar 70%), se trage concluzia că prea se bazează totul în domeniu pe profitul reinvestit și că ar trebui luate măsuri de stimulare pentru ca firmele străine să aducă în România și capital nou.
Ce să li se mai ofere acestora, față de ceea ce li se oferă deja? Nici cu luna de pe cer nu s-ar schimba situația! Această situație are explicații și coordonate precise: profiturile uriașe realizate de capitalul străin în România au ca sorginte salariile mici de aici, simbolul aservirii și jecmănirii coloniale. Investițiile și capitalurile noi nu sunt aduse decât acolo unde înlocuiesc salarii mari.
Investitorii nu-și irosesc potențele și armele: unde sunt salarii mici nu aduc capitaluri noi, pentru că nu este nevoie! Ei nu fac acte de caritate. Ăsta-i capitalismul! Darămite colonialismul! Să punem colonialismul să ne edifice „societatea multilateral dezvoltată“ este o himeră, dacă nu chiar o prostie cu P!
