La dezbaterera de luni de la Ministerul Justiției, ministrul Florin Iordache a lăsat să se înțeleagă că va renunța la ordonanțele de urgență și că va promova subiectele grațierii și codului penal prin proiecte de lege.
Am regăsit ceva din ambianța anilor 90, ceva ce părea că se pierduse pe drum sau că se profesionalizase excesiv. Ne referim la dezbaterea publică, oarecum dezorganizată, dezechilibrată, adică nereprezentativă politic (în sensul proporționalității), dar capabilă să aducă la lumină ceva din preocupările concrete ale societății.
Dezbaterea aceasta de la Ministerul Justiției asupra celor două ordonanțe contestate în stradă ne-a evocat Consiliul Provizoriu de Uniune Națională din 1990, dar nu în sens negativ, ci în sensul său pozitiv, căci acolo se inițiaseră primele dezbateri politice într-un for deliberativ cu participare largă.
CPUN oferise partea leului Frontului Salvării Naționale și așa-numitelor ”personalități”, limitând drastic locurile Opoziției, dar era totuși un fel de parlament în care oamenii vorbeau liber. Asemănarea nu ține doar de ambianța generală de zarvă și spontaneitate, dar și de situație, căci, la fel ca în ianuarie 1990, fără protestele imperative ale străzii, această audiere necenzurată nu ar fi avut loc.
La această reuniune organizată de Ministerul de Justiție au fost, desigur, și profesioniști de la diferite organizații civice relevante, au fost și ziariști care cunosc problema în detaliu, dar am putut auzi și perspectiva lipsită de prestigiu a celor care au trecut ei înșiși prin închisoare sau care au rude condamnate, care au bătut sălile tribunalelor și au frecventat camerele de vizită.
E vorba de versantul ”întunecat”, de obicei trecut cu vederea, din cauza lipsei sale de respectabilitate.
O militantă a unei asociații mărturisea, de pildă, că bărbatul ei execută în prezent o condamnare pentru deținere de droguri și că viața din închisoare întrece cu mult închipuirea noastră despre ce înseamnă o pedeapsă penală, o alta evoca abrutizarea totală și violența fără limite pe care o exercită asupra celorlalți ”ierarhia” pușcăriașilor, fără ca autoritățile să intervină, dar poate cea mai relevantă a fost depoziția lui George Becali, patronul clubului Steaua.
Am aflat de la el ceva oarecum neașteptat și anume faptul că pușcăriașii nu aplaudă in corpore proiectul de grațiere, deoarece el nu face dreptate, părând, dimpotrivă, să favorizeze gulerele albe sub masca infracțiunilor ”minore” în detrimentul omului simplu. ”Unul care fură un cârnat – spunea Becali, rămâne în închisoare, în schimb, altul care a furat 200 de milioane se va bucura de clemență.” Iată că și cei teoretic vizati de grațiere au sentimentul că se petrece ceva nedrept.
E nevoie de o mică explicație. Unul din punctele cele mai conetstate ale ordonanțelor privește abuzul în serviciu care este, pe de o parte, grațiat, iar pe de alta primește un tratament foarte lax prin modificarea Codului penal.
Cine sunt cei acuzați de abuz în serviciu? Primari, prefecți, funcționari de toate gradele etc.
În primă instanță, cei deja condamnați vor fi grațiați, iar pentru ceilalți se va ridica la 200.000 de lei limita prejudiciului de la care ar intra în vizorul justiției. Prin urmare guvernul propune, în mod arbitrar, ca la un prejudiciu de 199.999 de lei urmărirea penală să fie încheiată.
De fapt, după cum bine a arătat cineva, nici faptul de a se institui un prejudiciu material, indiferent de limita lui, nu e just pe de-a-ntregul. În orice caz, este ușor de înțeles că numai ”gulerele albe” se vor bucura de clemență, nu și hoții de rând evocați de George Becali.
Ceea ce pare surprinzător (vinovată e doar propria noastră ignoranță) este că dincolo de poarta închisorii oamenii suferă în primul rând din cauza injustiției: tratamente rele și inegale, favoritisme de tot soiul și mai ales umilirea metodică. Spațiile sunt sufocante, promiscuitatea insuportabilă, igiena precară, dar ceea ce doare cel mai rău e nedreptatea.
O nedreptate cu atât mai teribilă cu cât este aplicată sau îngăduită de chiar sistemul care administrează dreptatea. În fine, descoperirea cea mai însemnată pe care am făcut-o este că ordonanța grațierii, așa cum a formulat-o Guvernul, nu ar face – după toate mărturiile – decât să adâncească sentimentul injustiției.
În cursul dezbaterii, mai mulți participanți au propus guvernului să renunțe la grațierea colectivă și să fie organizată, în schimb, o grațiere individuală, în funcție de situația fiecăruia în parte. E poate cea mai bună soluție. În orice caz am redescoperit astăzi cât de importantă este o dezbatere publică care să iasă din cercul strict al specialiștilor.
