România continuă de 30 de ani să fie un spațiu imprevizibil în ce privește mecanica elementară, diurnă, pedestră a relației cetățean – autoritate și nu avem motive să credem că în 2020 va fi altfel. Ce înseamnă imprevizibil? Înseamnă că episoade de fiziologie socială elementară, gândite și rezolvate în alte țări în mod rutinier în favoarea petentului, a contribuabilului, în sensul accesului maxim și cu folos la autoritate, decurg la noi când normal, când la marginea absurdului, ca în Kafka, potrivit umorii omului din spatele ghișeului. Indiferent câte partide, coaliții sau guverne s-au succedat, trecerea de la prezumția de vinovăție și de la condiția de șerb pe plantația partidului comunist la prezumția de nevinovăție și la condiția de contribuabil votant – baza, nu-i așa?, a democrației – nu s-a reușit, nu funcționează. Cetățeanul servește, tot el, autoritatea, când ar trebui să fie exact invers.
Aproape că nu poți merge nicăieri, la niciun ghișeu, sală de așteptare, cabinet, oficiu, audiență, într-un cuvânt – la orice interfață cu autoritatea (administrativă, medicală, educațională etc.), fără a fi nevoit să scoți „o atenție” din buzunar sau fără a fi recomandat cu magica formulă „vin din partea dlui X”. În situații mai delicate, mesajul direct se transformă într-un telefon dat în prealabil de cine trebuie; în situații și mai delicate, nu mai merge nici cu telefonul (care se poate înregistra), ci e nevoie de contact verbal direct; iar în situații foarte delicate, contactul direct verbal (care se poate și el înregistra) devine vizual, un clipit afirmativ și se rezolvă… În lipsa acestor „stimulente”, senzația de „fiu al ploii”, deși soliciți un drept nu o favoare, este foarte prezentă în comparație cu orice țară din Occident, unde omul din fața ta este „setat” să te rezolve, nu să te înfunde sau să te umilească. Pe scurt, spațiul de aici nu reușește să se smulgă din umbra fanariotă a arbitrariului generalizat. De domnia legii nici nu poate fi vorba.
Cabala, coteria, trasul sforilor pe sub masă sunt regula, iar nu excepția. Spațiul este supra-aglomerat de persoane și ultra-rarefiat în ce privește aplicarea nediscriminatorie și nepărtinitoare a legii, regulamentului, statutului, normativului, procedurilor etc. Nu persoana se află în imperiul legii, ci legea e băgată în turbinca persoanei. Reglementarea scrisă e mai mereu ocolită de oralități de toate felurile, de parcă țara e formată numai din oratori de excepție. Presa și presiunea societății civile ce mai pot forța reintrarea în legalitate sau repararea abuzului, neglijenței, incompetenței – de exemplu, cum s-a întâmplat (iarăși!) cu trimiterea unui mare ars peste hotare spre a nu muri. Dar țara, pe ea cine s-o trimită peste hotare?
Autoritățile, inclusiv – sau mai ales – cele de forță, nu reușesc să-și întoarcă fața spre omul de rând – popor, cetățean, contribuabil. Drive-ul, cartela lor funcțională este greșită. Pletora funcționărimii și a ofițerimii tinde să-și fie ei înseși suficientă, luând hotărâri și decizii de auto-organizare care, mai totdeauna, au un substrat oneros, personalizat, punând pe planul al paisprezecelea sau chiar pierzându-și total din vedere scopul, rațiunea de a fi, de a exista – deservirea interesului public, a interesului de stat, a interesului național etc. Șmecheria remorchează dregătoria.
Mai mult, fiecare structură – cum se ia o hotărâre parlamentară sau de guvern care o afectează, cum reacționează blocându-și activitatea! Desființarea pensiilor speciale a fost una dintre promisiunile cu care actualii guvernanți au venit la putere. Din păcate, se dovedește doar un slogan. Din cele circa 180.000 de pensii speciale (adică cele care nu respectă principiul contributivității), în jur de 140.000 sunt ale militarilor. Cine se poate atinge de ele? Vin apoi magistrații. Cine se poate atinge de ele? Grefierii au ieșit în stradă, iar câteva instanțe au intrat în grevă. Apoi vin structurile de forță. Cine se poate atinge de ele? Mai rămân piloții și diplomații, care sunt o mână de oameni. Cine să se mai încurce cu ei? Deci, oricâtă bunăvoință ar avea PNL-ul, acest punct nu se poate pune în practică. Pur și simplu, reacția de respingere din partea celor vizați e prea puternică, indiferent de guvern. Perfect explicabil. Nimeni nu vrea să piardă un drept câștigat. Chiar dacă e câștigat pe spinarea altora. Homo homini lupus. Electoratul rămâne cu buzele umflate? Păi, cine l-a pus să viseze? „Nu e nebun ăla care cere, e nebun ăla care dă”. (Vechi proverb democratic.)
Între timp, discrepanțele de-a dreptul scandaloase se perpetuează peste ani și ani. De exemplu, mulți încasează pensii mai mari decât salariile avute și nimeni nu mișcă un deget. Apoi, există foști torționari, securiști, comandanți de penitenciare, membri ai aparatului represiv comunist, care au pensii fabuloase, incomparabile cu pensiile minimale, rizibile, rușinoase ale foștilor deținuți politic. Din acest punct de vedere, este evident că în decembrie ’89 n-a avut loc nicio revoluție. Țara a plecat prost încă de atunci. Pentru cine își mai aduce aminte, au fost săptămâni întregi, poate luni, când nu vedeai picior de polițist pe stradă. Asta nu înseamnă că nu existau. Situația s-a păstrat. Nici astăzi nu-i vezi. Dar, vorba lui Geoană: Nici noi nu mai știm câți suntem…
Anul va curge, de la un capăt la altul, în logică electorală. Va fi chiar mai greu decât pe vremea lui Cioloș. Acel guvern nu avea veleități politice declarate și deci nu producea nici aprehensiuni, nici simpatii prea mari în Parlament. Toată lumea știa că e pe ducă și-l ținea în viață pe perfuzii. Guvernul Orban e altă mâncare de pește. Deși, pe de o parte, pare și mai orfan decât guvernul Cioloș (fiind minoritar), pe de alta, partidul care l-a format e un jucător și încă unul redutabil, care se bucură, în realitate, de un suport popular sigur mai mare decât cel reieșit din ciulamaua parlamentară din decembrie 2019.
Dacă n-ar fi o poveste asemănătoare cu drobul de sare, alegerile anticipate ar fi soluția pentru tăiatul fumului cu cuțitul. Pentru o dată, interesul politicianist – în speță, astăzi, al PNL – de păstrare a puterii se suprapune peste interesul electoratului, care are tot dreptul să refacă reprezentarea parlamentară a propriilor opțiuni politice. Ariel în toată povestea asta – în afară de detergentul de rufe de care chiar ar fi nevoie – este chiar timpul, deloc paradoxal, de gen feminin. Cu cât (se) trece, cu atât PNL se erodează, PSD se întărește, USR se prăduiește, iar PLUS înflorește. USR și PLUS sunt două vase comunicante: când scade unul, crește celălalt, poate de aceea au și fost inventate de păpușarii lor.
Cu tot efortul declarat al președintelui și al forțelor care îl sprijină cu devoțiune, alegeri anticipate nu vor fi. Niciun parlamentar nu dă cu piciorul la o pensioară bunicică – și nu chiar toți pot fi „convinși”. Se va ajunge la un punct în care partida Iohannis – PNL va putea trece cam orice lege. În definitiv, Constituția nu fixează de câte ori se poate angaja răspunderea, deci ce nu este interzis este permis. Însă nu va dura mult, întrucât parlamentarele regulate vor bate inexorabil la ușă. Măsura în care PNL își va fi putut conserva până atunci înaltul procent evocat (cam la unison) zilele acestea este cheia acestui an electoral. Care, deși unicat, se anunță pierdut pentru țară pe altarul puterii – cramponată de toate părțile beligerante. Judecând după poticnelile și discrepanțele de comunicare ale primelor două luni de guvernare, valul PNL-ist e în pericol să descrească vertiginos, chiar până la alegerile locale, caz în care barcazul parlamentarelor se va îndepărta ca o Fata Morgana. Dar lupta nu va înceta, nici până la locale, nici după.
Una peste alta, va fi un an telenovelistic, plin de contre lansate din toate pozițiile, în care se va face din nou apel la mijloacele de disjungere și de convingere. Un ring de box în care nimic din ce se va întâmpla nu va fi întâmplător, cu jocuri de picioare ca un balet grotesc, oglinzile paralele și mute fiind chiar privirile electoratului uitat în penumbra tribunei. În același timp – un an în care nu se va construi nimic (cu atât mai puțin un proiect de țară!), la capătul căruia se va adeveri încă o dată celebra maximă a lui Voltaire: politica este mijlocul folosit de oamenii fără scrupule pentru a domina oamenii fără memorie. De-abia de la anul, pe vremea aceasta, jocul se va încheia, cel puțin pentru un timp, și vom putea din nou să ne facem, liniștiți, că lucrăm.
.
