Apariția unei culturi de tutun dulce în deșertul corectitudinii politice de toate zilele este un eveniment excepțional. De-a dreptul rarisim. Unii cred că fumătorii de trabucuri, posesori de ochelari, citind o carte, sunt drogangii și trebuie musai deferiți noii justiții a capetelor de cretă ale progresismului.
Pe vremea când Horia Rusu – Dumnezeu să-l ierte! – prorocea că “băutorii de vodcă se integrează mai greu într-o lume în care se bea coniac,” îl consideram segregaționist. Azi, mai mult ca oricând, îi dau dreptate și realizez vorbele unui unchi, revenit din SUA începutului de secol XX, “a bea tutun fin și a te iubi cu o cubaneză sunt darurile cele mai de preț ale Americii. Nu-s la îndemâna cibezărilor (a oamenilor de nimic).”
citește și: Biata Ucraină, decimată de cinismul american
În cadrul unui eveniment, gen tabac & blues, colegul nostru Octavian Hoandră a lansat la Cluj o teribilă provocare celora care refuză să capituleze în aprigul război al lumilor, lansând cartea “Țară eșuată vinde pitici de grădină.” Între cobeligeranța idioților utili, cu talibanii jihadului progresist, împotriva oamenilor normali la cap, a rămâne cerebral pare o extravaganță.
„Mi-l imaginez pe Tavi Hoandră ca pe ultimul sclav de pe plantația culturii”
Colegul nostru Dan Andronic, prezent la eveniment, a spus că întotdeauna și l-a imaginat pe Octavian Hoandră drept ultimul sclav care muncește de dimineața până seara, fie-n ploaie, fie-n vânt, până noaptea târziu, pe plantația culturii. Gândul său a devenit contagios. Și profesorul de istorie Vasile Pușcaș a cerut să fie încadrat în confreria sclavilor.
Într-o lume a abuzurilor de notorietate, în care orice cretin devine magistrat, a belzebuților scăpătați, autoflagelați drept instanțe morale, a ciumpalăilor și a ciocoflenderilor, ajunși virtuoși la comanda regimentului, pe posturi de ștabi ai noii orânduiri, a fi sclav pe plantația culturii rămâne o notabilă noblețe.
E plin de pizmași, de făcători de lumi noi, de scăpătați cu brățări de inorogi și tatuaje malefice în posturile de comandă, astfel încât asistăm la o inflație de șefi paparude și de paparude în frac și joben. Putem revendica lipsa sclavilor de profesie? A unei demnități pierdute?
Mă tem că în noul carusel al deștepților, nu vor mai încăpea și bibliotecile, iar condiția de sclavi pe plantația culturii va dispărea. Cine va lupta în viitor pentru urmașii sclavilor vechilor plantații? Să le elibereze memoria de sub lespedea groasă a indiferenților posesori de căști, teleghidați de Fratele cel Mare?
A fi azi unul dintre ultimii sclavi de pe plantația culturii e o mare virtute. Dar să știți, vorba managerului de la Socola, în lumea nebunilor reali e diferit ca-n filme, “nu e un zbor deasupra unui cuib de cuci, e un zbor cu turbulențe.” Când ai doar certitudini, induse de cavernoasa lume a solfegiilor pe bază de lozinci și citești doar cărți de dezvoltare personală, nu ai scurt-circuite în sinapse. Într-o stare vegetală, n-ai furtuni în creier, ești pasibil de condamnare la locul de muncă: șef pe viață, adică exploatator de suflete moarte.
Ioan Aurel Pop: „Octavian Hoandră este un scriitor de rasă”
Că bine zice Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, despre autorul vicios în textualism și fumăcios în voluptățile carnale ale cotoarelor de cărți devorate: “Octavian Hoandră este scriitor de rasă, adică prozator, poet, eseist, este artist creator de lumi paralele, rod al imaginației, lumi mai bune decât cea pe care o trăim și care ne leagănă între pandemii, războaie, cutremure, încălziri globale, crize energetice și economice.”
Legenda spune că Tavi Hoandră se culcă-n bibliotecă. Așa-i trebuie sclavului, care n-a citit nicio carte de dezvoltare personală. N-are de unde să știe că șefii se fabrică din cozile de mătură și se selectează din băieții care duceau, pe vremuri, ciurdele de vaci, când nu curățau haznalele boierilor. Dar are o privire de Blitzkrieg, când e vorba de deraierile colective ale establishment-ului.
Scrisul lui e o vâltoare. Citările, savori fine. Îndemnurile sale pentru lectură – la un cigar și un cognac – sunt memorabile. Poate conduce oricând ambulanța salvării ultimelor spirite critice ale literaturii române.
Cine sunt azi proprietarii de sclavi?
Proprietarii de sclavi sunt selectați azi din metresele regimentului. Aud că la o mare rețea de librării a fost pus – șef la achiziții – un individ care n-a citit niciodată o carte. Un călău care se califică la locul de muncă, manevrând ghilotina după cum îl taie capul, te chinuie și mai tare ca proscris.
Piticii din grădina lui Tavi Hoandră sunt stăpânii de sclavi ai Minunatei Lumi Noi.
Textele ardeleanului, meseriaș al vechilor unelte de scris, posesor a unei culturi vaste de trabucuri de foi, condimentate fin și cu arome surde de coniac, sunt azi saftea. Fugiți să le prindeți calde! Stând alături de ultimul sclav, simți altfel decât Kunta Kinte – eroul cărții copilăriei noastre “Rădăcini” – căruia europeanul îi puțea ca o găină udă – mirosul lemnului afumat de stejar, abanos și tămâie, într-o combinație de mosc, în acord cu lascivitatea pulpelor de abanos la vreun inimaginabil Cabaret tropicana.
Vorbind ieri cu distinsul eseist de largă respirație havaneză (încă mai trage trabucurile-n piept, deși medicii l-au cadorisit cu cinci stenturi aurite), n-am deplâns inflația de pitici, ci am demantelat dihonia dintre ultimii raționali în viață ai elitei românești.
Lichelismu-n „dinți de lână”
Am depănat amintiri despre autorii noștri preferați, am deplâns exitul marilor maeștri ai generației anterioare nouă. Ne-am revoltat de pățania lui Livius Ciocârlie, căruia i s-a prins lichelismu-n „dinți de lână,” și nu i-au publicat ultima carte de gânduri.
Și printre sclavi există dihonie. Unii sunt posedați de visul de-a muri bogați, într-o mare de mâini întinse, alții robotesc zilnic pe plantație.
Nu mai prididesc în a scoate interpretări fine, din lumile rafinate ale cărților cu iz de vechi. Trăiesc în lumea vetustă, dar hrănitoare, a ultimilor mohicani în căutarea aurului printre foi veline.
Poate că peste cinci sute de ani, când omenirea va reveni la normalitate, scrisul despre piticii din grădină a lui Tavi Hoandră va fi bestseller internațional, la capitolul cu țăranul și girafa: așa ceva nu există.
P.S. Țin să remarc că – deși robotesc zilnic pe plantația scrisului și în fabrica de idei noi – m-am opus frontal oricăror oferte de-a primi cadou vreun pitic de grădină.
VOCILE LUMII
Octavian Hoandră
Țară eșuată vinde pitici de grădină “Distrugerea creativă”, schöpferische Zerstörung, cunoscută sub numele de „furtuna lui Schumpeter”, este un concept care, începând cu anii 1950, aparține economistului austriac Joseph Schumpeter, care l-a extras din opera lui Karl Marx. La Marx, ideea distrugerii creatoare, „Vernichtung,” implică ideea că nu doar capitalismul distruge și se reconfigurează, însă istoria i-a dat dreptate lui Schumpeter împotriva lui Marx: socialismul câștigă teren în fața capitalismului în mod gradual, nu prin revoluția violentă, ci prin cea „liniștită”, înfăptuită de cohorte de astfel de exponenți ai generațiilor de „pitici de grădină,” scrie Octavian Hoandră, în ultima sa carte.
