Dacă în decembrie ‘89 a fost ori revoluție, ori lovitură de stat – problema este pusă înșelător în mod exclusivist, pentru că s-ar putea spune că n-a fost nici una, nici alta, după cum, la fel de bine, se poate spune că a fost și una, și alta. Inițial, și revoltă populară, și complot gorbaciovist – ambele îl elimină pe dictator, moment în care revolta capătă accente de revoluție (“Jos comunismul!”), iar complotul se transformă în lovitură de stat, dar nu la adresa dictatorului (care fusese deja înlăturat), ci la adresa revoltei populare, pe care o reinventează imagistic, dar îi dă și substanța tragică a revoluției, prin cele aproape 900 de morți provocate după decolarea elicopterului, până la execuția de show a cuplului.
Dar oricâtă conspirație ar fi fost organizată anterior de grupul complotist, cu sprijinul KGB, GRU, și poate al altor servicii secrete, dacă puhoiul de oameni – înfometați, umiliți, oprimați, încarcerați într-o imensă închisoare fără gratii care era țara însăși – n-ar fi ieșit în stradă, n-ar fi presat, n-ar fi făcut baricade, n-ar fi murit la Dalles și în alte părți, n-ar fi luat cu asalt Comitetul Central etc., Ceaușescu n-ar fi căzut. Ca dovadă că nimeni n-a avut curajul să-l aresteze în C.C. Profitând de revărsarea maselor dezlănțuite, care clătinau deja ușile temutei clădiri, complotisul în gips (accesoriu întruchipând chiar impotența complotului) a reușit să-l suie în elicopter. Dar dacă nu se bulucea lumea la ușă, îl mai suia? Evident că nu.
Privind la ce s-a întâmplat recent în Turcia, vedem că, fără ridicarea poporului în contra lui, Erdogan n-a căzut. (Asta dacă acceptăm versiunea “autentificată”, adică excludem varianta mascaradei montate de Erdogan însuși spre a legitima arestarea generalilor și impunerea dictaturii – acceptate apoi, bine-merci, și de Europa, și de America).
Deci fără ridicarea poporului, un dictator nu cade așa ușor. Nici Ceaușescu n-ar fi căzut. N-ar fi căzut atunci. S-ar fi întâmplat însă oricum mai târziu, deoarece nu putea să rămână el singur cuc comunist în mijlocul țărilor ai căror conducători, comuniști și ei, au fost ajutați să înțeleagă că istoria comunismului în Europa se termina și, ca urmare, acceptaseră, fără vărsare de sânge, răsturnarea pașnică a regimului în țările lor. Jivkov, Honecker, toți ceilalți lideri comuniști s-au dat la o parte. Până și Jaruzelski, dictatorul militar al Poloniei, s-a dat la o parte. Pentru că a iubit Polonia, nu comunismul. (Unde e acum Polonia și unde e România?…) De ce n-a dat Jaruzelski ordin să se tragă în polonezi, cum a dat Ceaușescu ordin să se tragă în români?
Ceaușescu a murit din cauza naturii lui criminale, aceeași care l-a împins să împuște cu mâna lui țărani la colectivizare. Opunându-se cursului istoriei, s-a transformat în propriul lui pluton de execuție. Per total, el a suscitat revoluția română. Refuzând abdicarea, a împins lucrurile în sânge. Înainte sau dincolo de complot, poporul dezlănțuit a fost împins dincolo de un point of no return, din cauza de fond a unui complex de factori acumulați într-o viață plină de întuneric, de foame și de frig, declanșatoare fiind însă morțile provocate, printre protestatarii nevinovați, și la Timișoara, și la București, înainte de decolarea elicopterului. După care fostul cizmar nu mai avea cum să existe.
Apoi Iliescu a desăvârșit “opera” lui Ceaușescu, dând adevărata lovitură de stat, cea contra revoluției, în capul căreia s-a așezat, transformându-se din pucist în revoluționar. Calitatea de pucist (deși acțiunea lui de eliminare a lui Ceaușescu fusese în interesul poporului și se cere și acum a fi salutată) nu-i mai era suficientă pentru înhățarea – din vacuumul creat – a puterii. Situația, devenită fluidă, paradoxal îl delegitima, poporul îl “lăsa în urmă”, nu mai era vorba de perestroika, ci de “Jos comunismul!” în întregime – ceea ce, evident, nu fusese în planul inițial. Pentru a “prinde poporul din urmă”, Iliescu a trebuit să-l ucidă, stopându-l și băgându-l înapoi în case, oprindu-l de a continua adevărata revoluție, aceea împotriva comuniștilor, adică și împotriva lui, a lui Iliescu.
Așadar, se poate spune că, în decembrie ‘89, a fost și revoluție, dacă nu chiar revoluție în primul rând, întrucât poporul a fost acela care i-a forțat mâna lui Iliescu de a accepta trecerea bruscă dintr-un planificat comunism gorbaciovist într-o neprevăzută (chiar dacă târâș-grăpiș) formă de democrație – mai precis democratură. De ale cărei fațete mutante, e adevărat, n-am scăpat nici până astăzi.
Regimul comunist nu poate fi reformat structural pentru că orice tentativă de substanţă conduce negreşit la distrugerea sistemului. Prin urmare, glasnosti şi perestoika nu aveau nicio şansă de reuşită. Nu vom şti niciodată dacă Gorbaciov a făcut-o înadins sau nu, dar rezultatul este că demantelarea regimului comunist, ca sistem instituţional, le-a reuşit americanilor în Europa. Așa s-a ajuns și la dezmembrarea U.R.S.S., în viziunea lui Putin – „cea mai mare catastrofă a secolului XX”. În realitate, cea mai mare catastrofă a secolului XX, alături de Holocaust, este instaurarea de către tancurile Armatei Roşii a regimurilor comuniste ilegale şi ilegitime în jumătate de Europă, în siajul victoriei Aliaţilor asupra lui Hitler.
Există o voluptate a celor care tot încearcă să ne convingă că a fost – pur și simplu – o lovitură de stat, cu alte cuvinte, vezi Doamne, săracul Ceaușescu, uite ce-a pățit!, nu e drept, tovarăși! Ca și când el, Ceaușescu, mai precis antecesorul său, care i-a lăsat moștenire țara, n-ar fi venit la putere tot printr-o imensă lovitură de stat, dată de pe tancurile rusești și mascată în alegerile măsluite din 1946!!
Discuția asupra loviturii de stat și asupra procesului Ceaușeștilor este oțioasă și nu duce nicăieri. Cu sau fără ele, Ceaușescu nu mai putea să existe în noua configurație a Europei. Când au venit rușii, în 1944, și n-au mai plecat la terminarea războiului, în 1945, comuniștilor români – fără nico legitimitate în viața politică a țării, în majoritate niște derbedei și trădători de țară, PCR salutând rapturile teritoriale interbelice din România Mare făcute de URSS – le-a convenit să se cațăre la putere pe tancurile lui Stalin și, apoi, să aresteze țara 45 de ani.
Acum, adică în dec ‘89, când soarta comunismului fusese pecetluită între Gorbaciov și Bush, nu le-a mai convenit “amestecul străin în treburile interne”, “agenturilii” etc. Amestecul străin, sub formă de transformare a țării în colonie sovietică, fusese bun numai când înhățaseră ei puterea; acum, că amestecul străin le lua puterea, nu mai era bun, era lovitură de stat!
Revoluției comuniste i s-a acceptat omorârea în pușcării, în condiții abominabile, a lui Maniu, Mihalache, Titel Petrescu și Brătianu, a elitei de atunci a națiunii, a celor mai valoroși români din toate profesiile care n-au pactizat cu regimul, dar revoluției din ‘89 nu i se acceptă pedepsirea meritată a celor doi scelerați (care dăduseră deja ordin să se tragă în popor și omorâseră oameni). Trebuia proces corect, domnule! Dar Maniu a avut proces corect? Dar Antonescu a avut proces corect? Cât de mult și-a iubit țara Ceaușescu? Atât cât și-o poate iubi un comunist, căruia, în fața morții, îi vine să cânte “Internaționala” și nu “Trei culori cunosc pe lume”… Restul ar trebui să fie tăcere.
