În Post Scriptum-ul de săptămâna trecută, denunțam perpetuarea ca președinte al Senatului a dlui Meleșcanu, vechi edecar al ciumei roșii de pe volgile Securității – de a cărui ultimă numire în poziție este vinovat chiar PSD, când încerca să se agațe ca înecatul de pai. Numitul a fost oploșit de ALDE și, anterior, de celebrul Petrov, ultimul devenit mai nou prieten la cataramă, via Bruxelles, cu însuși dl Rareș Bogdan. Prim-vicepreședintele PNL, în calitate de gardian al purității partidului, s-a declarat fericit, că “de la Băsescu am învățat foarte multe lucruri bune”, închizând astfel circuitul ciumei securistice în natura dâmbovițeană.
La final, trăgeam concluzia că trăim în continuare într-un spațiu securisto-secheloid, ceea ce face din România o democrație comportamental-nefuncțională. Unii dintre cititori – și poate chiar autorul – e posibil să fi simțit ulterior nevoia de a revizita severitatea diagnosticului, însă între timp, din păcate, am fost încă o dată confirmat. A apărut motivarea sentinței de achitare, în primă instanță, a ofițerilor de Securitate acuzați de uciderea în bătaie, în 1985, a dizidentului Gheorghe (Babu) Ursu, cel care trimisese scrisori la Europa liberă și ținuse un Jurnal în 16 caiete, unde îi porcăise pe Ceaușești. Motivarea spune clar: “Ursu n-a fost dizident” (!!). Scurt pe doi. Dar, atunci, de ce a fost bătut, torturat și omorât?
Cum-necum, foștii securiști scapă din nou. Deocamdată, cel puțin. Niciun securist nu a răspuns vreodată pentru grosolanele, criminalele încălcări ale drepturilor omului și relele tratamente pe care instituția le-a practicat sistematic, inclusiv bătăi, torturi și iată, moarte. Din contră, profitând de paradisul schimbării în continuitate, creat de guvernările FSN-ist-PSD-ist-iliesciene, s-au topit toți în peisaj, legendându-se iar și iar ca mari promotori ai valorilor democrației: UE, NATO, pluripartidism, parlamentarism, ONG-ism, presă „liberă” etc.
Refuzul lustrației și al Punctului 8 de la Timișoara a aruncat societatea românească în confuzia de valori care stă la baza haosului de astăzi. După ce americanii – satisfăcuți, în primă fază, de căderea instituțională a șandramalei comuniste – s-au grăbit să dea mână liberă rușilor în a se ocupa de tranziția țărilor foste satelite, situația n-avea cum să fie altfel decât cum a fost, în special în România, unde nu exista un Havel, ca în Cehoslovacia, sau un Lech Walesa, ca în Polonia. Așa că imediat, sub bagheta lui Iliescu – vechi filosovietic, votat însă copleșitor de același popor care îl răsturnase pe Ceaușescu – toate „gările” au fost ocupate de foști securiști sau acoliți de-ai lor ori de eșalonul doi și trei din defunctul PCR. Ulterior, reintroducerea lor treptată în circuitul capitalist al vieții ecomico-politico-financiaro-consumiste le-a furnizat o “albire” perfectă. După 30 de ani de mixer existențial cu restul populației, orice încercare de despărțire a apelor a devenit imposibilă. Adaptându-se mutant noilor vremuri, securistocrația s-a transformat în actuala cleptocrație mafiot-politică.
Nimic nu e de mirare. Dacă revedem directivele lui Andropov către KGB, potrivit cărora instituţia – sub orice alt nume, sub orice altă formă sau castă – cităm – „nu trebuie să piardă niciodată puterea, indiferent de sistemul politic pe care îl are ţara” și dacă ne mai amintim că Securitatea a fost fiica NKVD, observăm că, într-adevăr, directivele funcționează şi în România: după decembrie ’89, Securitatea (sub diverse forme, formaţiuni, caste și secte cu fațadă democratică) nu a pierdut niciodată, în fond, puterea. Lanţul trofic al foştilor securişti nu numai că supraviețuiește cu succes, dar şi trece printr-un proces continuu de reconversie și regenerare dinastică în toate activităţile în care se implică.
Ca orice castă răsturnată – chiar dacă doar formal – de la putere, sunt conservatori şi abulic nostalgici după vechile privilegii, deși discursul lor (și al odraslelor nu doar biologice) este plin de fracturi logice. Pe de o parte, Ceaușescu nu trebuia să cadă, pe de alta – ei ar fi “ajutat” Revoluția să triumfe. Pe de o parte, se pretind naționaliști, pe de alta – cântă osanale prefăcute Occidentului, împotriva căruia, anterior, au luptat îndelung, cu arme și bagaje!
La început, erau foarte agasaţi şi iritaţi, în subsidiar, de obligaţia de a juca – pentru a-şi menţine poziţiile în diversele eşaloane ale establishmentului socio-politico-financiar – comedia democraţiei. După accederea țării în NATO și UE, dându-și seama că situația „e groasă”, că apartenența la Vest devine ireversibilă, au sărit repede în noua barcă, și, cu oportunismul și tupeul caracteristice, s-au așezat din nou pe coama valului, amestecându-se printre lideri (politici, civici, de opinie etc.) de bună credință și de autentică vocație democratică, pentru a înfiera, cu sfântă mânie, noul mit prefabricat al anti-europenismului, revigorând, în același timp, și vechiul mit al ciumei roșii – care, în realitate, tot ei fuseseră, tot ei erau, tot ei sunt.
Cu cinism și lipsă de scrupule, schimbă nonșalant perioadele istorice ca pe șosete, folosind – de fapt, uzurpând – narativul de „specialist”, „ofițer de informații sau de contra-informații”, „intelligence” etc. și producând astfel, pentru mistificarea opiniei publice, un carcalete, o amestecătură diversionistă, cu autenticii intelligence. În MAE se numesc „diplomați de carieră”, o sintagmă iarăși respectabilă, dar iarăși folosită în scop diversionist, anume de a-i legenda public, printre diplomații autentici, pe foștii ofițeri ceaușiști, care nu s-au dat niciodată duși din Externe. (Poți să fii, succesiv, și ambasadorul lui Hitler, și ambasadorul lui Merkel?) În rest, din păcate, pentru cei neînregimentați sau mai tineri, cultura tribală, bizantinoidă, clientelară, de fățarnică vasalitate, în paralel cu mentalitatea de cetate asediată, moștenire neștearsă de la național-comunismul ceaușist, bântuie și acum prin Modrogan. Poate doar schimbarea clădirii să mai aducă vreo speranță de refrișare.
Pentru a se absolvi de păcatele anterioare și a demonstra cât de mult au vrut ei binele României, foștii securiști nu mai prididesc să inventeze explicaţii peste explicaţii. Cât de credibili pot fi în discursuri, interviuri, memorii – în care nu fac decât să justifice ce nu poate fi justificat? E ca și cum i-am asculta pe foștii ofițeri Gestapo – cât de mult au vrut ei binele Germaniei! În concepţia securiștilor români, toată lumea e vinovată pentru ceea ce s-a întâmplat vreme de 45 de ani după război – anglo-americanii care ne-au trădat, Armata Roşie care ne-a invadat și n-a mai plecat (ceea ce este adevărat, de aici a plecat totul), birocrația de partid care i-a asuprit (!!), poporul care s-a supus (așa, din senin!) pactizării şi, pe alocuri, complicităţii cu regimul etc. – numai ea însăși, Securitatea, n-a avut nicio culpă, nicio vină și nicio responsabilitate, lucrând pasămite “în orb” la menținerea în viață a regimului! Evident, prin orice mijloace. Inclusiv prin luarea – iată – a vieții altora.
Rol de apărare și promovare a interesului național? Poate vice-versa. Serviciile Securităţii au avut sarcina fundamentală de a instaura, a salvgarda şi a desăvârşi impostura și ilegitimitatea istorică a regimului, a dictaturii și a dictatorului – prin aceasta îndeplinind un rol nu național, ci profund anti-național. Cei care au lucrat în spionaj tehnico-științific sau în contraspionaj nu pot cauționa restul copleșitor, grosul represiv al instituției, cartela ei existențială. Nu este exclus ca, în interiorul softului ucigaș, să fi existat și câțiva biți „corupți”, recte cazuri disparate de comportament mai uman, pe fondul stalinismului dejist („umanizat” în perioada 1963-1965) și neo-stalinismului ceaușist („umanizat” în perioada 1965 – 1973). Dar, dincolo de eventuale speţe de excepție, covârșitoare, determinantă a fost speţa de fond, speţa represivă, pe deplin conspirată sub faldurile așa-zisei protecții a interesului național.
Oricâte perdele de fum s-ar arunca, oricâte explicaţii şi paraexplicaţii s-ar produce, oricâți rogojeni ar spăla cadavre de foști generali și colonei, oricâte sofisme gen securist bun – securist rău s-ar uzita, nimeni nu poate să „acopere” la infinit şi nici să disculpe raţiunea înfiinţării şi fiinţării funestei instituţii: reprimarea specializată, profesionistă, de carieră – pe toată scara ororilor, de la brutalitate și instilarea terorii până la ucidere – a poporului român, căruia i s-au răsucit mâinile la spate și i s-a băgat pe gât basmologia comunistă, opium din sevrajul căruia n-a scăpat nici în ziua de azi.
Toate acestea nu au fost niciodată asumate de vreun fost lucrător marcant sau colaborator al Securităţii. Sunt incapabili – dar nu au nici curajul interior – de a face distincția între țară și regimul comunist. Chiar dacă unii s-au luat în serios și au avut bune intenții, au făcut parte dintr-o cacealma istorică – și așa ceva este greu de acceptat. De unde atâta curaj? De la un Iulian Vlad, șovăielnic și autojustificativ? De la un Pleșiță, un fel de Beria de maidan? De la Filip Teodorescu, un intelligence și un patriot fără discuție, dar care în continuare face confuzie între Ceaușescu și țară? Iată ce spune într-un interviu din 9 aprilie 2019: „Ceauşescu a avut toate informaţiile necesare pentru a preîntâmpina evenimentele din `89. Însă ce folos, dacă n-a avut capacitatea şi raţiunea de a lua măsurile ce ar fi putut salva ţara?” Din nou teza autojustificativă – „noi l-am informat, dar dacă n-a știut ce să facă, e treaba lui!” Ce să mai facă, ce să mai salveze, domnilor, când soarta comunismului în Europa de Est era pecetluită?! O dovadă mai clară asupra confuziei uriașe, a lipsei de înțelegere a mersului istoriei, din capul acestor oameni – dar și a nostalgiei după vremurile apuse – nici nu poate exista. Dacă ați vrut să salvați țara și chiar pe el însuși, de ce nu l-ați sfătuit pe Ceaușescu să dea drumul partidelor politice, să organizeze alegeri libere și să se retragă, fără vărsare de sânge – ca Jivkov, Honecker, Jaruzelski et comp.? Știm – pentru că, evident, v-ar fi împușcat. Dar, atunci, de ce continuați să-l căinați, să-l cauționați? Ce mai aveți de justificat?
Nu puteți sta călare pe două epoci sistemic opuse, șpagatul e prea mare. Probabil, în forumul interior, există o prăpastie, o crevasă ireconciliabilă între a fi lucrat sub și pentru Ceaușescu și a lucra „doar” pentru România, chiar strict pe contraspionaj. Parte din frustrarea contra-spionului se explică și prin adevărata identitate a unor lideri politici post-decembriști; pe unii dintre ei, probabil că îi documentase anterior ca agenți ai unei puteri străine și acuma trebuia să le raporteze taman lor noile cazuri de spionaj! Trist, foarte trist. Ce ocluzie intestinală!
Cât despre colaboratori, ce să mai vorbim? Ați văzut pe undeva confesiunea vreunuia dintre ei? De unde atâta conștiință? De la un Bălăceanu-Stolnici, ditamai academicianul? De la un Petrov, menținut pe aparate președinte timp de 10 ani? (Raportul Tismăneanu e departe de a-l exonera. Ca model comparativ, nu poți să omori pe cineva și după aceea să ordoni un raport de denunțare a criminalității.) De la un Boia, care a recunoscut cu mânuța lui („Ce era să fac? Nu cred că ar fi fost o idee bună să refuz.”), dar continuă să intoxice mentalul colectiv, publicat fiind, asiduu, de Gabriel Liiceanu, autorul celebrului Apel către lichele? Apelul a fost bun, dar se adeverește, iată, că n-avem lichele.
