Muzeul din Voitec al Fundației ASOCULT (Timișoara) a organizat în 15 iunie a.c.o reuniune de conferințe în memoria profesorului Emil Cazan, dispărut prematur, după o carieră ce a lăsat în urmă înfăptuiri de larg interes public. Am avut prilejul de a coopera nemijlocit cu domnia sa atunci când s-a construit actuala clădire a Facultății de Științe Economice din capitala Banatului. Prestațiile sale au fost multe și durabile.
Mi-a revenit să abordez reabilitarea statului național. Este limpede din capul locului că „reabilitare” înseamnă multe lucruri. Dacă înseamnă „încetare a decăderii din drepturi”, atunci nu este vorba de așa ceva în privința statului român de azi. Poate surprinde afirmația, dar suntem după decenii în care nu s-a impus ceva țării – deciziile fiind iscălite de reprezentanții ei. Nu este vorba nici ca cineva „să-și recapete buna dispoziție”, căci jubilația nu lipsește.
Dacă reabilitarea statului înseamnă însă ca acesta „să-și restabilească prestigiul”, atunci este cazul unei analize – căci tot mai numeroși economiști acuză transformarea țării în „colonie”. Mai mult, președintele anterior vorbea de „stat mafiot”, iar cel actual de „stat eșuat”. Dacă reabilitare înseamnă „a corecta funcții alterate”, atunci este și mai mult cazul să stăruim.
Rămân la conotațiile din urmă și desfășor în forma succintă a unor teze optica mea privind reabilitarea statului național al României de azi. Rețin aici doar tezele ei – argumentația concludentă fiind în textul integral al conferinței și în publicații (începând cu Identitatea națională și modernitatea, 2018).
Întrebarea simplă este dacă mai sunt identități naționale în modernitatea târzie, în era globalizării și a digitalizării. Mai ales că piața ca regulator economic, capitalul financiar, regimul libertăților au schimbat identități ce păreau definitive. Răspunsul meu, bazat pe argumente economice, istorice și sociologice, este că statele naționale au o pondere mai mare decât s-a acceptat în ultimele decenii, încât prima mea teză este aceea că identitatea națională rămâne realitate.
Identitatea națională nu poate fi despărțită de componente etnice. Dar în cele mai multe state trăiesc oameni cu identități etnice diferite, chemați să-și asume o identitate comună în cadrul națiunii civice.
Este adevărat că inițiatorii teoriei modernității nu au conferit un loc important naţiunii și componentei etnice, modernizarea stârnind până azi senzația de uniformizare. Numai că – și cu aceasta trec la a doua mea teză – însăși modernitatea a descoperit specificul național, cum observa Garabet Ibrăileanu. Ea a descoperit și ceva mai mult: individualitatea – nu numai cea a persoanei, ci și cea în forma familiei, comunității, națiunii – și o presupune. De aceea, consilierul președintelui Franței are dreptate când spune că numai părăsirea „lașității mondene” și „asumarea de sine (devenir soi)” permit ieșirea din crizele în care modernitatea s-a afundat (Jacques Attali, Devenir soi. Prenez le pouvoir sur votre vie!, 2014).
În jurul identităților circulă ideologii, se fac propagande și se emit etichetări – pe gama de la „naționalism prăfuit” la „cosmopolitism golaș”. Se și înlocuiește copios examinarea lucrurilor cu simplă etichetare. Or, prăbuşirea socialismului răsăritean, din anii 90, şi tranziţia ce a urmat în această parte a Europei, dar și realitățile lumii actuale au dovedit încă o dată că identitățile sunt efective. Identitatea națională nu este relicva unui trecut intrat în muzeu și nu se reduce la elemente ale trecutului.
Moștenim din faza finală a imperiului habsburgic considerarea naţiunii drept comunitate „geografică”, „statală”, „de sânge”, „de limbă”, „de destin istoric”, „de viaţă economică”. Fapt este că, la orice încercare, cazuri semnificative de națiuni reale nu încap în definiţie. Este clar că o definiţie a naţiunii care ar face faţă situaţiilor factuale de azi nu mai poate apela doar la caracteristici statice. Dacă se vrea să se facă față competițiilor din zilelor noastre, atunci – și cu aceasta formulez a treia mea teză – acest concept trebuie reconstruit luând în seamă condițiile afirmării națiunii.Am în vedere o reconstrucție sub trei aspecte: explicitarea faptuluică nu doar existența în comunitate face o națiune, ci existența cu performanțe; includerea voinței politice printre condițiile națiunii; observarea împrejurării că națiunile sunt realități înzestrate cu anume viață.
În zilele noastre, este tot mai evident că abia statul național permite rezolvarea problemelor de bază ale societăților. Analize fundamentale au arătat că democrația nu este posibilă în afara cadrului național (Pierre Manent). Nici asistența socială (Habermas), nici dezvoltarea (Streek), nici inovativitatea (Bootle) nu sunt posibile altfel. S-a mai arătat că o „democratizare din afară” duce la dominație (Gaedecke), dacă nu cumva la cleptocrație (Chayes) (detalii în Soarta democrației, 2022). În general, între „statul invadant”, pe care socialismul răsăritean l-a ilustrat, și „statul debil”, cultivat de neoliberalismul care i-a urmat, este adecvată – aceasta fiind a patra teză – formula „statului răspunzător de starea propriei societăți și care se ocupă de aceasta”.
A cincea mea teză este aceea că în pofida a ceea ce s-a realizat după 1989 – stat de drept democratic ancorat în Constituție, cu libertăți și drepturi fundamentale, pluralism politic, parlamentarism și promițătoarele alianțe și a mândriei că fiecare am putut contribui la această cotitură istorică – situația în care a fost adusă România este azi critică. Cum au consemnat istoricii (Florin Constantiniu, Ioan Scurtu și alții), niciodată în istoria ei, România nu a cunoscut un declin atât de extins în timp scurt, ca în deceniile recente, iar jaful din averea națională a întrecut orice epocă. Economiștii (Florin Georgescu) au dat tabloul zguduitor al prădării fără egal a acesteia. Mai presus de celelalte, democrația, pe care România a îmbrățișat-o în mod benefic, a fost desfigurată (detaliat în Statul actual, 2021). Nu poți spune că este „democrație curată” în România actuală când se fraudează alegeri, se fuge de dezbaterea publică, se folosesc instituții de forță spre a tria candidații, voturile se numără ocult, inși lipsiți de valoare ajung în răspunderi majore, se adoptă legi fără dezbateri în Parlament și legi organice fără consultare, decidenții citesc banalități de pe foi anoste. Iar mediocritatea vârfurilor, nepotismul, favoritismul aruncă statul român, ca stat, în trecut. Un autoritarism incult și obtuz s-a așternut.
Dar cu ce fel de state avem de a face? Cum știm și cum am mai arătat, Aristotel a distins regimurile după criteriul efectivului decidenților și a delimitat „monarhia”, „aristocrația” și „timocrația”. Montesquieu a distins și el trei regimuri: „despoția”, „monarhia” și „republica” și a făcut temă din felul exercitării conducerii. Aceste clasificări rămân valide. A rămas însă actuală și observația lui Montesquieu că regimurile depind de „caracterul” celor care decid.
Cu această observație, venim în realitatea zilelor noastre. Azi constatăm – și cu aceasta formulez a șasea mea teză – că, în funcție de calibrul decidenților, sunt trei feluri de regimuri: „meritocratice” – în care, în accesul la decizie, contează meritul cetățeanului în satisfacerea interesului public; „mediocratice” – care selectează decidenții după fidelitatea față de ierarhii existente; și „stupidocratice” sau, pe românește, „prostocratice”, în care se plasează la decizii persoane necompetitive profesional și civic.
A șaptea mea teză spune că statul României actuale a fost avariat. Deciziile nu mai sunt inspirate de „contract”, de reciprocitate. Despre ce „contract” poate fi vorba când se comercializează până şi oameni – nu demult s-au vândut copii, mai apoi fete, iar în 2020 s-au vândut „nişte zilieri”, chiar sub „starea de urgenţă”? Ce legalitate, când la decidenţi nu contează interesul public, ci impunerea de aberaţii (legea digitalizării, legile justiției, legea educației etc.) care împilează cetăţeni? Ce legitimare, când se instalează „guvernul meu”, nu guvernul țării? Mecanismul este cunoscut: inși nepregătiți sunt propulsați în funcţii, aceștia încalcă legile și împart funcţii altor inși care, neavând valoare prin ei înşişi, susțin aberații.
Realitatea că România a trecut într-un regim prostocratic nu poate fi ocolită. O dovedesc nivelul de pregătire (școlară, universitară, de viață) a multor decidenți, inadecvarea deciziilor lor, rezultatele inșilor, neputința articulării de programe viabile, distanța la care se află de cunoștințele și viziunile presupuse de job. Prostocraţia nu este chestiune de etnie, nici de formă de stat, ci de calibru al celor au ajung să fie decidenți.
Odată cu alte „performanțe” – de pildă, distrugerea constituționalismului și resuscitarea securismului – contraperformanţa majoră a regimului prostocratic este afectarea legitimării democratice. Din nefericire, legitimarea, pe care James Madison o plasa exclusiv în voința cetățenilor („poporul este singurul izvor legitim al puterii”, se scrie în The Federalist, nr.49, 1788), s-a circumstanțiat. Recent, la noi se pretinde „legitimarea prin utilitatea operei”, cum este, de exemplu, „lupta cu corupția”. Mai nou, decidenții recurg la „legitimarea prin comanda instituțiilor de forță” și la „legitimarea prin ce spune Europa” – la care presează inși care nici nu au contribuit cu ceva la reformele proeuropene. Legitimările amintite au dovedit, de fiecare dată – iar aceasta este a opta mea teză – că ieșirea din „legitimarea prin voința politică stabilită democratic” este facilă, dar rămâne o înfundătură, căci subminează orice stat. România de azi plătește din greu costurile acestei ieșiri.
Statul modern a legat de la început trei opțiuni: libertatea și drepturile inalienabile ale individului; democrația; suveranitatea. Evoluțiile recente au resuscitat însă întrebări: mai este democrația guvernarea poporului de către popor, mai exercită națiunea puterea, mai este statul național subiect sau a fost luat în stăpânire de alte forțe?
Discuția despre suveranitate nu poate să nu înceapă azi cu sistemul westfalic, în care, egalitatea statelor, inviolabilitatea frontierelor și neingerința în treburile interne sunt pilonii. Globalizarea a schimbat însă semnificativ scena. La sfârșitul anilor nouăzeci, s-a argumentat că sistemul westfalian nu mai rezistă în fața primejdiilor de încălcare a drepturilor omului și de terorism. S-a și justificat intervenția sub auspiciile Consiliului de Securitate atunci când democrația și drepturile omului sunt încălcate și pacea periclitată.
Uniunea Europeană s-a edificat printr-o distincție: anumite domenii ale vieții societăților intră sub controlul uniunii, practic al Comisiei Europene, altele rămân în competența statelor. Pe baza a ceea ce s-a numit „suveranitatea împărtășită”, în timp, însă, accentele s-au schimbat. S-a trecut de la perioade îngrijite de aplicarea tratatelor, axate în esență pe suveranitate națională (perioada Delors-Prodi), la birocratizarea din cele mai noi mandate ale Comisiei Europane.
Oricum, suveranitatea proprie are de inclus astăzi, în condițiile interdependențelor existente, securitatea vecinului. Nu mai este posibilă securitate solitară. În plus, oricât ar da de lucru, dacă se vrea pace durabilă, suveranitatea națională nu poate face abstracție de situația teritoriilor răpite prin încălcarea suveranității. Cum știm, argumentele ascendenței istorice, demografiei și autodeterminării au dus, în secolul al douăzecilea, la suveranități care, în preajma celui de Al Doilea Război Mondial, au fost încălcate (detaliat în Lumea scindată, 2023). De aceea, oricum s-ar răstălmăci datele și orice considerente s-ar invoca, suveranitatea națională nu poate logic indiferentă la situația teritoriilor. Teza mea – a noua – este aceea că din toate rațiunile, conceperea suveranității trebuie din nou adusă la zi, cu cele două componente menționate: includerea securității vecinului și extinderea de jure a suveranității naționale și asupra a ceea ce s-a pierdut încălcând-o.Noua arhitectură de securitate are a le absorbi.
Asumarea de sine a statului român este marcată în continuare de poveri suplimentare create în timp. A zecea mea teză este aceea că statul național român trebuie eliberat de paradoxe. De exemplu, în România de azi se practică titluri gonflate, multiplicate într-o confuzie a valorilor, în vreme ce se importă mai mult decât oricând patente. Românii se bucură când dintre ei unii ajung la miliarde de euro, dolari sau lei bogăție. Numai că cei mai bogați români, chiar dacă și-au obținut bogățiile în România, le duc în afară și le mistuie pe acolo. Românii își consideră istoria ca bază a identității, dar nu s-a putut da nici măcar istoria țării la Centenar. Românii se consideră ospitalieri și integrativi și au fost adesea astfel, dar mai nou asistăm la emigrarea masivă a românilor din România.
A unsprezecea teză este aceea că pentru mințile responsabile este cazul și timpul ca România să se asume pe sine. În lume vin ani plini de asprimi, încât în fiecare domeniu , cum am spus-o și în 2002 și în 2012 și mai târziu, țara are nevoie de reconstrucție. Sunt de reconstruit mai toate domeniile de bază ale vieții din societatea României actuale. De pildă, abdicarea de sine și excursiile de azi ale decidenților nu sunt politică externă. România este parte a Uniunii Europene, dar are de fructificat eficace calitatea de membru cu drepturi depline. După cum trebuie interzis „sportul” comercializării de către decidenți a bunurilor publice în interes privat. România este parte a NATO, dar dezvoltarea de sine a țării și angajamentul cetățenilor rămân mijlocul principal de securitate națională. Orice cooperare externă care servește propria dezvoltare este binevenită, fiind mutual avantajoasă și sub semnul unui patriotism luminat. Anvergura politicii externe se măsoară în avantajele pe care le procură țării, nu în înstrăinări, pierderi și costuri.
Se recurge frecvent la evaluări false, de genul: „treizeci de ani nu s-a făcut nimic”. În fapt, în România, cei peste treizeci de ani au fost cu rezultate diferite. Au fost anii de după 1989, de însuflețire pentru reașezarea țării în concertul european, cu reforme și cu pași în atașarea la societatea deschisă. A intervenit apoi o fractură, în jurul anului 2005, care a dus la desfigurarea reformelor și marginalizarea democratizării. În fractură s-a și rămas până azi, când diletantismul sufocă.
Amatorismul decidenților a dus la erori și la un abuz incredibil. Eroare a fost convingerea că industrializarea trecutului trebuie abandonată, mai curând decât valorificată. Eroare a fost convingerea că economia de piață dizolvă rolul statului. Eroare a fost și înlocuirea efortului de a găsi credite cu vânzarea la prețuri joase a activelor. Reprezentanți români recurg și azi în relații externe la considerente jenante, precum „noi, românii, nu suntem în stare”, „noi nu avem bani” etc. Cum să te respecte partenerii? Expansiunea fără precedent a „șpăgii” este abuz cu efecte dezastruoase.
Înțelegerea privatizării ca devalizare, a democrației ca aranjament, ruperea libertăților de răspunderi, practicarea deschiderii spre lume ca abandonare de sine au costuri grele – cum am arătat adesea (Ieșirea din trecut, 2006; Speranța rațiunii, 2009). România actuală are cea mai mare îndatorare externă din istorie. Noile generații sunt cele care vor plăti. De mirare este că tac. Oricine poate părăsi barca. Dar este plecarea sensul vieții?
Toate sondajele dau clasei politice de azi – de la vârful României, până jos – notele cele mai slabe. Faptul spune multe. În orice caz, eliminarea „statului paralel”, denunțarea lipsei de valoare a decidenților și proiectarea viitorului au devenit vitale.
Cheia este, ca în orice democrație, statul și funcționarea sa. Dacă vrem soluții, este urgent să trecem în România de la statul de drept, la statul de drept democratic. Și să instituim, pe locul democrației mute, o democrație deliberativă, în care fiecare cetățean să-și poată spune păsul.
A douăsprezecea mea teză este aceea că reconstruirea în România de azi presupune legi specifice ca preambul al celorlalte legi. Așa cum am mai arătat în alte locuri, ar fi de început cu „legea bunurilor naționale”, care să pună capăt jafului și să restaureze controlul statului asupra resurselor proprii în condițiile democrației. Ar fi de continuat cu „legea interesului public”. Prea multe legi favorizează încălecarea interesului public de către interesele private ale unora sau ale unor grupuri care se dau drept public. Ar fi de înaintat cu „legea meritocrației și a concursurilor curate”, în care să conteze pregătirea și meritul. Ar fi de încheiat acest prim pachet cu „legea valorificării în interesul țării și al cetățenilor ei a calităților României ca parte a Uniunii Europene și a Alianței Nord-Atlantice, precum și a parteneriatelor”. Aceste legi nu implică nici etatizare, nici socializare a proprietății, nici izolare de piața internațională, ci o acțiune firească, care se practică în democrațiile avansate de azi.
Pe ce forțe se poate sprijini un program de „reconstruire a României”? Răspund plecând de la trei întrebări.
Câți cetățeni ai României au votat actuala președinție și „guvernele ei”? Au fost în jur de 35% dintre cetățeni. Și aceasta după măsluirile operate prin numărarea voturilor. Se poate estima că vocea unei covârșitoarei părți a cetățenilor României nu a fost valorificată politic. Câți parlamentari, reprezentanți din teritoriu au fost consultați la redactarea și adoptarea de legi, la luarea de decizii care ar fi trebuit să treacă prin votul reprezentanților, dacă nu chiar prin referendum? S-au adoptat împrumuturi financiare, coduri fiscale, angajamente de război și altele fără ca reprezentanții legitimi ai cetățenilor să fi fost întrebați. Câți specialiști reali, din mulțimea celor pe care România, totuși, îi mai are, au participat la elaborarea de proiecte, de la cele industriale, trecând prin cele instituționale, la cele culturale? Cu partea efectiv cea mai profesionalizată a populației țării noastre decidenții României actuale lucrează infim, iar faptul se observă lesne în erorile deciziilor și în consecințe.
