Istoricii din țară consemnează că România ultimelor decenii a înregistrat cea mai gravă prăbușire din istoria ei în timp scurt. Jaful resurselor ei, scrie un analist de peste Ocean, depășește perioada fanariotă. Privatizarea a fost înțeleasă ca devalizare, democrația a fost ruptă de răspundere, politica externă se practică abandonând interesele țării – spun până și parteneri externi. După raportări, România înregistrează creștere economică și de PIB, dar sărăcia este cea mai mare în Uniunea Europeană (38% cetățeni sunt la marginea sărăciei). Traiul cotidian este pe datorie, îndatorarea externă, record. Mortalitatea în pandemie a fost procentual cea mai mare în Europa, analfabetismul funcțional este cel mai ridicat, aproape 50% dintre gimnaziali nu înțeleg ce învață, România are cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor. În schimb, ea întreține privilegii și inechități fără seamăn în Europa.
Lista se poate prelungi, din păcate. În orice loc din țară discuți, oamenii se plâng de abuzuri, nedreptăți și inerția nerezolvărilor. Peste toate, România are acum cea mai mare emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace – și aceasta nu din cauze doar economice, cum se crede, ci și din cauze ce țin de neîncredere în funcționarea instituțiilor. Toate trimit la incompetența decidenților, la corupție și la ierarhia de valori răsturnată din țară. Metaforele unor decidenți atunci când vorbesc despre alții dintre ei – „șoferii” sau „chelnerii” sau „secretarii” șefilor sau „plantații” serviciilor – sunt grăitoare. Politica externă acefală, de excursii, ca la nimeni, încoronează decăderea. Un autoritarism incult și obtuz s-a așternut peste țară, iar prăduirea și prostocrația sunt deja moștenirea sa.
Propaganda de la vârf ne spune că, în istoria României, acum este cel mai bine. Desigur, țara și-a dat o Constituție democratică, precum vecinele ei, și este în alianțe puternice, oamenii călătoresc mai liber, unii sunt mai înstăriți și se bucură de ceea ce au. Numai că acestea s-au atins cu decenii în urmă. Acum le revendică inși care nu au făcut ceva pentru performanțe, ba li s-au și opus în trecut, din ignoranță sau meschinărie.
Mai grav este însă faptul că indicatorii factuali contrazic flagrant propaganda. Faptele fiind binecunoscute, mă limitez să citez un anonim: „La șirul de <mărturii> privind cea mai bogată <peroadă>… se adaugă: 150 miliarde datorii, economia și bogății naturale în posesia capitalurilor străine; 6 milioane de români plecați în pribegie, întrucât în țara lor nu au locuri de muncă; sărăcie și analfabetism in creștere vertiginoasă conform unor statistici de necontestat: înarmare nesăbuită…; …tot pe ultimul sau penultimul loc în sănătate, infrastructură etc.”
Destui concetățenii văd exact lucrurile. Dar în zilele noastre este nevoie de acțiune și devine tot mai presantă întrebarea: „Ce este de făcut?”. Rezum aici câteva evaluări și opțiuni.
Dramatica situație în care a fost adusă România nu se poate depăși fără un proiect nou, care ia situația de la rădăcină. Ceea ce s-a propus până în clipa de față nu va curma starea de lucruri, ci doar va prelungi combinațiile sterpe de până acum, executate de o parte mai slab calificată și mai puțin devotată a societății.
În multe țări, cetățenii reclamă calitatea slabă a decidenților. În România, situația se repetă și s-a chiar îngroșat. De aceea, „democrația mută” de acasă se prelungește cu mimetismul din exterior.
În opinia mea, fără inițiativa unui grup de cetățeni pregătiți, merituoși și devotați, grup care să se lărgească apoi fără întârziere și să articuleze un program chibzuit, România nu iese din crizele actuale. Trebuie spus că pregătiți, merituoși și devotați sunt mulți oameni din țară – de la meseriașul și agricultorul productiv, trecând prin funcționarul, maistrul, inginerul, profesorul, medicul, fermierul, militarul, artistul, preotul eminent, la cercetătorii și cugetătorii cu efective reușite profesionale și civice. Ei formează în societatea modernă elita capabilă de schimbări benefice.
În România, ca pretutindeni, nu este soluție fără partide politice și în afara democrației. Idealul apolitismului s-a dovedit din nou eronat, situația din țară fiind probă. „Elite” egoiste, retrase în interese pecuniare și de parvenire, nu au asanat nici altădată România și nu o vor face.
Un fapt se impune. După ce socialismul oriental a monopolizat, până în 1989, inițiativa și a blocat dinamica din societate, neoliberalismul desfigurat, în care s-a alunecat în ultimele decenii, sacrifică interesul public și funcționarea instituțiilor. Astfel că, nici pentru România, alegerea rațională nu mai este între socialism oriental și acest neoliberalism. Alternativa este demult în muzeu și pretutindeni se înaintează da fapt spre altceva. O societate a libertăților, cu valori ferme și democrație curată, care valorifică inițiativele cetățenilor, la care s-a năzuit din 1918 încoace, este soluția și pentru România.
Tocmai din răspundere pentru libertăți și drepturi este cazul despărțirii de comportamentele care au dus la autoritarismul penibil și la situația precară de azi. Așa cum se prezintă, forțele politice aflate acum în prim plan nu vor smulge România din crize. Ele persistă de ani buni în mecanica repetitivă a amatorismului și măsurilor ce nu rezolvă mai nimic. Programele lor nu trec de suprafața convențională a lucrurilor. La fiecare pas se vede cum aranjismul asfixiază indispensabilele înnoiri. Niciun candidat la președinția țării, dintre cei intrați până acum în discuție, nu va scoate țara din situația actuală – nici prin capacitate, nici prin realizări personale în interes public, nici prin ceea ce propune. Decum să o pună pe direcția benefică pentru cetățeni și în stare să o profileze în Uniunea Europeană, în alianțele în care se află și în lumea actuală!
Mai mult, niciun dintre candidați nu a fost, profesional vorbind, în fruntea generației sale. Niciunul nu a elaborat vreodată un program. Niciunul nu a exprimat opinii care să nu fie ale șefilor săi. Niciunul nu are analiză fără clișee. Niciunul nu s-a construit personal. Tot mai mulți cetățeni își dau seama că prin astfel de candidați se încearcă din nou tragerea lor pe sfoară.
Nu se pot organiza instituții viabile și nu este posibilă dezvoltare cu inși înrobiți parvenirii și îmbogățirii. Nu este soluție în România de azi fără o inițiativă nouă și responsabilă a cetățenilor ei.
Inițiativa lansată prin platforma „România cetățenilor” (în „Cotidianul”, 26 iunie 2023) nu înlocuiește acțiunea partidelor politice. Pluralismul, democrația și dezvoltarea presupun partide. Dar din situația în care a fost adusă România nu este ieșire fără a lua lucrurile de la rădăcină, cu un program elaborat cu cetățenii, la care ei să adere fără teama că se face iarăși ceva de mântuială, de care alții profită pe nedrept.
Peisajul economic, politic și civic actual din țară nu este încurajator. Problemele se agravează, pericolele nu așteaptă. Plecând de la acest considerent, „România cetățenilor” este un apel la luciditate. Apelul se adresează cetățeanului din fiecare dintre noi și cetățenilor în înțeles cuprinzător, invocând calitatea pe care niciun om nu o neagă.
Apelul este însoțit de programe deja elaborate, care vor fi propuse dezbaterii. Nu s-a discutat cine și la ce va candida. Nici platforma „România cetățenilor” nu o face. Scopul ei este să pună în mișcare un curent al relansării țării, urmând ca cetățenii să-i stabilească pe cei care să îi reprezinte.
Că, în reacție la lansarea platformei, unii discută alte teme, este vizibil. Unde-s cetățenii? – se întreabă insidios. Răspunsul este că, precum în alte momente ale istoriei, cetățeni capabili să pună din nou în mișcare România nu sunt puțini. Că ei sunt de decenii scoși din joc, este altceva.
Din nefericire, România, ca nicio altă țară europeană, a acceptat până azi, sub pretexte pe care istoria le infirmă zi de zi, să-și lase cetățenii în afara deciziilor și să practice segregarea oamenilor de valoare. Prea multe reglementări din România actuală interzic sau discriminează și împiedică fireasca competiție civică și politică. Necazurile de azi sunt și efect al acestei acceptări. Nu poți deveni țară dezvoltată dacă cetățenii nu sunt liberi să-și manifeste potențialul în mod responsabil, în interes public, și nu îl folosești. Este timpul ca valorile să fie recunoscute, dincolo de preocupările unora ca alții să fie restricționați.
Niciuna dintre propozițiile platformei „România cetățenilor” nu a fost contrazisă de cineva, deși este în firea lucrurilor ca reacțiile să fie diverse. Se înțelege, nimeni nu-i obligat la ceva. Ar fi însă normal ca faptele și logica să prevaleze.
Se observă din nou că sunt piedici de concepție la a acționa în interes public. Bunăoară, discuția trece repede la istoria nefastă, la ce a făcut sau nu a făcut cineva și la vinovați. Firește, discuția despre istorie nu poate fi escamotată; nu se poate ignora istoria ultimului secol. Cu atât mai mult cu cât ea este cel mai puțin cercetată în arhive și restituită!
Rămâne însă o piedică împrejurarea că se discută adesea istoria pentru a nu discuta prezentul. Or, țările care s-au reconstruit cu succes după război, inclusiv după „războiul rece”, au fost interesate, înainte de orice, de viața cetățenilor lor, de prezent și de valorificarea energiilor. Ceea ce este de făcut nu se lasă înlocuit fără pierderi cu comentarea istoriei.
Prin propaganda zilelor noastre s-a răspândit impresia ridicolă că cel care are o opinie critică este fie cu trecutul, fie cu rivalul, fie cu adversarul. Impresia vine și din convingerea demult clasată că am avea în față doar disjuncția exclusivă: sau societatea capitalismului actual – care la noi s-a dovedit a fi „de cumetrie”, „de caravană” și mai ales de „comercializare frauduloasă” – sau revenirea la socialismul cunoscut. În fapt, această alternativă propagandistică a fost înghițită de istorie. Se pierde doar timpul cu ea, în loc ca energiile să se concentreze pe problema crucială: dezvoltarea unei Românii moderne și avansate pe temelia libertăților și drepturilor fundamentale ale omului, cu respectul proprietății, muncii și demnității persoanei.
Discuția despre ce fac alții este și ea necesară. Numai că orice ar face sau nu alții, o țară procedează rațional rezolvându-și din capul locului propriile probleme. Acestea nu se dezleagă nicidecum prin faptul că alții au eșecuri și dificultăți sau doar prin aceea că ai aliați puternici. Preocuparea de propria soartă este indispensabilă.
Nu se poate fără bani, spun unii cu aerul că au făcut o descoperire. Profund fals! Banii trebuie generați – nicio persoană rezonabilă, nicio țară, nu trăiește așteptând mereu bani de la alții. Țările s-au reconstruit eminamente prin muncă stăruitoare în condițiile dreptății, oricare a fost impulsul financiar. Iar cel care face totul doar pentru bani nu este azi cel mai performant.
Unii se consideră perpetuu în „luptă” cu cineva și cer interdicții. Este deja un „sport” irosirea timpului cu acuzarea „extremismului” în vederea interzicerii unor rivali. La noi, s-a ajuns la absurditatea ca cei care se consideră „deschișii” să ceară interdicții. Or, în viața publică ai de învins prin superioritate civică și culturală, nu cu poliția sau serviciile secrete. Ar trebui înțeles că democrația nu este posibilă acolo unde este doar „lupta” unor cetățeni contra altora și că opinia după care pe lume ar fi doar o democrație nu este democratică.
În joc este totdeauna și o chestiune de atitudine. Nu ești cetățean dacă te lași pulverizat de manipulări și trimis în izolare. Este ușor să nu observi ceea ce se trăiește în jur, este simplu să aștepți continuu „să vezi care e linia” decisă undeva. Dar, în felul acesta, nu se rezolvă nimic.
Azi, în mod uimitor, politrucia de odinioară, blamată pe drept, a revenit copios. La destui „intelectuali” nu vezi analiză factuală, ci speculație facilă sau redare sincopată și, în fond, repetarea a ceea ce se sugerează „de sus”. Doar că politrucia a revenit din direcția opusă. Un sagace italian a și observat că se dau azi „liberali” și „proeuropeni” unii care reiau, în fapt, metehnele anilor treizeci. Începând cu deviza „cine nu acceptă spusele șefilor, este cu dușmanul” și încheind cu sfatul „să nu cumva să schimbăm ceva, căci va fi mai rău!”. S-a umplut atmosfera de asemenea clișee, și false și caduce.
Numai că, înțelese bine, nici libertățile, nici proeuropenismul nu au nevoie de mimetism, ci de oameni care gândesc realități noi. Libertățile și europenismul există câtă vreme sunt oameni care au capul pe umeri și spun lucrurilor pe nume.
Reconstrucția postbelică i-a presupus oriunde în lume pe intelectuali. Țările cu intelectualitate înalt calificată și devotată s-au și refăcut mai rapid. La noi, este de discutat din nou răspunderea intelectualilor. Proiectul interbelic nu a fost fructificat – o spun analizele internaționale – intelectualii de atunci fiind mai preocupați de favorurile regimului. Iar în era postbelică s-a trădat din nou. Este oare cazul să se repete habitudinile care au dus la împotmolire? Azi, la unii, banul și cariere butaforice bat vizibil scrupulele. Mai nou, se semnalează chiar un „progres” nefericit în relații. Îl citez pe unul cu reflecții comic-amare: deviza nu mai este azi „să moară capra vecinului, ci să moară vecinul, să i se poată lua capra”.
Răspunderea pentru situația în care a fost adusă România nu este doar a intelectualilor. Dar este, ca oriunde în lume, și a acelora care reprezintă instituții.
Este de bon ton astăzi să se spună că „treizeci și ceva de ani nu s-a făcut nimic” și că „toți sunt de vină”. Nu-i adevărat – rămâne diferență netă între primul ceva peste un deceniu de după 1989 și ceea ce a urmat din 2004 în România. Pe de altă parte, când „toți sunt de vină”, nu este nimeni de vină. Este clar că cel pentru care toți berbecii au coarne nu are cum schimba ceva. Cum să modifici ceva, dacă recurgi la motive să nu faci nimic? Putem fi sceptici, dar, în felul acesta, nu iese schimbare.
Desigur, în România actuală sunt multe sisteme eronate ce se cer înlocuite fără întârziere. Evaluarea persoanelor este fisurată de nepricepere și abuzuri. Concursurile sunt corupte în favoarea coteriilor și a nepotismului. Informațiile de interes public sunt falsificate organizat. Amestecul politicii cu securismul creează handicapuri dezvoltării.
În societatea noastră este răspândit în exces egoismul. Dar există, totuși, ceva ce-l poate depăși. Să ne încredințăm faptelor stabilite cu acuratețe, să respectăm logica și să cultivăm simțul sănătos al dreptății. Și să ne spunem cuvântul, cu probe, cu civism și răspundere.
Reconstruirea în România de azi presupune reafirmarea interesului public ca preambul al măsurilor – ceea ce nu înseamnă nici etatizare, nici socializare a proprietății, nici izolare de piața internațională, ci o acțiune firească practicată în democrațiile avansate. O asemenea reconstruire are de țintit departe, căci lumea se schimbă mai repede decât se crede. Se apropie ziua în care valorile conducătoare ale societății moderne – libertate, democrație, suveranitate națională – vor trebui reasumate cu pricepere, pe fondul restructurărilor civilizaționale și al revoluțiilor din științe.
Nu au cum câștiga țările care nu se asumă pe sine și nu iau în seamă schimbarea lumii. Asumarea de sinepropusă de platforma „România cetățenilor” nu este pliere la o modă. Mulți promotori ai platformei au contribuit de ani de zile, din convingere, la această optică. Am făcut-o, la rândul meu, când aceasta se discuta în SUA, Germania, Franța, dar infim la noi (vezi volumele Cotitura culturală, 2005; Identitate națională și modernitate, 2018; România în Europa actuală, 2019). Un fapt este esențial: modernizarea nu este posibilă fără stat național competent și activ. SUA, China, Germania, Franța, Israel, între altele, sunt exemple.
Pe ce forțe se poate sprijini „reconstruirea României”, pe care unii am propus-o și în 1996, și în 2000, și în 2012? Răspund punând trei întrebări. Câți cetățeni ai României au votat actuala „președinție” și „guvernele ei”? Au fost în jur de 35% dintre cetățeni, după măsluiri. Câți aleși au fost consultați la redactarea de legi și la luarea de decizii? Câți specialiști reali, din mulțimea celor pe care o țară ca România, totuși, îi mai are, au participat la proiectare? Marea parte a populației a rămas în afara deciziilor, iar cu partea efectiv profesionalizată nu se lucrează. Rezultatul se vede în erorile de decizie și în incapacitatea de a face necesarele schimbări.
