La întrebarea reuniunii organizate de Universitatea dvs., cum văd lumea de astăzi, încep răspunsul cu o mărturisire. Plec de la considerentul că viața noastră are loc în împrejurări date ale istoriei, că o trăim sub presiunea faptelor, că nicio tehnică de abatere a atenției nu poate escamota ceea ce este, că ceea ce este în jur nu este acceptabil câtă vreme sunt abuzuri și nedreptăți și că este datoria celor preocupați de cunoaștere să lămurească situațiile.
Lumea în care trăim este schimbată în raport cu orice epocă. Nu doar în detalii, ci în înseși organizările ei. Libertatea, la care s-a aspirat îndelung, este azi, în mod salutar, valoare conducătoare. Dar, din diferite direcții, întrebarea de care alte valori este legată, cum și cât, se pune tot mai direct.
De aceea, azi este imperativă înnoirea concepțiilor și opțiunilor. Este hotărâtor ca ele să epuizeze argumentele factuale și să fie fructul dialogului cu cele mai noi abordări. În ceea ce fac, le invoc și citez frecvent. Au rezultat concentrarea asupra raționalizării vieții, asumarea comunicării ca orizont, privirea acțiunilor ca origini ale realităților, revenirea la valori ferme, asumarea „cotiturii culturale”, explorarea „triunghiului Ierusalim, Atena, Roma” în specificarea Europei, elaborarea „pragmatismului reflexiv”, cu ramificări în logică, teoria cunoașterii, a societății, filosofia istoriei, a dreptului, a politicii, a educației, a religiei, a artei, etică și studii strategice. Pledez, în orice caz, pentru a sincroniza rezolvările cu schimbarea lumii.
În ceea ce privește lumea din zilele noastre, cel puțin societățile de referință sunt traversate de crize în condiții de supraproducție (Criza și după criză, 2009). Între timp, nesiguranța, nu este doar în fața celui care aruncă o sondă în viitor, ci ea îl împreunează pe om – ca individ și comunitate – din toate direcțiile, din exterior și din interior (Societatea nesigură, 2016). Evenimentele de după 2020 m-au făcut să circumscriu, în prelungirea „societății nesigure”, ceea ce numesc „lumea scindată”.
Cum se știe, pe suprafețe diferite, în istorie au fost scindări. Acum, însă, scindările tind spre nivelul globului (Lumea scindată, 2023). Scindările erei postbelice au fost ideologice. Scindarea de astăzi atinge schimburile și alte sectoare. După decenii (1991-2020) în care, cooperarea a fost cuvântul de ordine, lumea a luat cursul scindării sub noi aspecte.
Indicatorii sunt concludenți. Deteriorarea înțelegerilor internaționale, reducerea consultării cetățenești și trecerea executivului deasupra legislativului, răspândirea fragmentarismului, slabul interes pentru pace și cooperare în condiții de suveranitate bine înțeleasă, înflorirea propagandei, recrudescența dogmatismelor, prăbușirea integrității și a onoarei sunt caracteristici.
Faptele din care sunt extrași acești indicatori sunt la îndemâna oricui. De pildă, este vizibil că între țări se găsește tot mai anevoios o bază comună de abordare a dificultăților, cum au fost până de curând doctrina libertății și drepturilor fundamentale ale omului şi cea a suveranității naționale. Înăuntrul multor țări se rupe țesutul civic. Valorile se proclamă frecvent, dar, în practică, se uită sau se strivesc. Disponibilitatea de a discuta cu celălalt scade, acesta fiind privit mai curând ca pericol decât ca posibil partener. Sporesc antagonizările, iar etichetele devin mai importante decât realitățile. Se extinde abuzul până și în recunoașterea valorilor și se ajunge la segregarea de gânditori, scriitori, artiști și sportivi de cea mai înaltă performanță în lume. Din avanposturile mediatice pleacă mai curând asalturi ideologice și confecții propagandistice, decât informări oneste cu privire la stările de lucruri. Se închid canale de discuție argumentativă. Mulți oamenii își înțeleg viața ca luptă cu cineva, iar inși fără pregătire și neînstare să rezolve probleme, umplu funcțiile și caută să se legitimeze luând partea celui socotit mai tare. „Voința de putere” ia din nou forme primare și brutale. S-au distrus deja enorm de multe vieți și bunuri. După decenii de control al armelor, s-a relansat industria armamentului. Forța militară reintră ca argument în relațiile internaționale. Se refac blocuri politico-militare. Unitatea lumii ce ne vine din iluminism, sucombă.
„Lumea scindată” este lumea în care umanitatea a poposit deocamdată şi în care trăim. Ea ne pune în fața unor probleme de anvergură rară.
Prima problemă vine din economie. Analize noi au adus argumente pentru teza că abordările care au dominat economia postbelică, originate la Keynes şi, respectiv, la Hayek, nu fac față crizei care a început în 2008 şi s-a încheiat în SUA, dar nu și în Europa (James K. Galbraith, Wachstum neu denken, 2016). Ambele operează cu premise pe care realitatea le contrazice. În fapt, variabilitatea prețurilor materiilor prime şi energiei, conflictele amenințătoare, practici egoiste ale băncilor, tehnologiile schimbă asumpţiile economiei.
Pe de altă parte, „în pofida propagandei globaliste, solicitarea la statalitatea națională este neîntreruptă şi crește mai departe ca urmare a experienței din globalizare” (Wolfgang Streeck, Zwischen Globalismus und Demokratie, 2021). Fie şi în condițiile sporirii complexității, trecerea la economii ce rămân în interacțiunile mondiale, dar sunt în stare să se restructureze în jurul suveranității, interesului public și solidarității devine temă.
A doua problemă vine din evoluția democrației. Chiar într-o țară a democrației, precum Anglia, s-a lansat diagnoza „post-democrației” (Colin Crouch, Postdemocratie, 2008). „Conceptul desemnează o comunitate în care are loc ceva de genul alegerilor, ca şi înainte. Aceste alegeri pot să ducă la situaţia în care unele guverne sunt constrânse să plece și în care, în orice caz, team-uri concurente de experți în public relations controlează excesiv dezbaterile publice în campaniile electorale, încât acestea devin un spectacol, în care se discută doar anumite probleme, alese în prealabil de experți. Majoritatea cetățenilor joacă în această situație un rol pasiv, în tăcere, chiar apatic, reacționând doar la semnalele ce li se transmit. În umbra acestei înscenări politice, politica efectivă, care reprezintă înainte de orice interesele economiei, se face în spatele ușilor închise”. În vreme ce, formal, instituțiile democratice se păstrează, „influența elitelor privilegiate crește”. Nu se trece în societăți nedemocratice, dar democrația s-a împotmolit.
Thomas Jefferson socotea monopolurile ca fiind potrivnice democrației. Azi suntem nevoiți, însă, să lămurim cum este posibilă democrația în condiții de concentrări de putere economică, administrativă, mediatică, culturală, militară. Mai mult, se trăiește în societăți rezultate din intervenția statului în economie şi aplicarea cunoștințelor ştiinţifico-tehnice în producția de bunuri de consum. Acestea permit „manipularea” şi „condiționarea” nevoilor oamenilor. „Industria culturală”, în urma căreia s-a format „societatea mediatică”, extinde manipularea.
Se invocă abundent, propagandistic, trecutul. Dar acest apel nu a dus încă nici măcar la o scriere edificatoare a istoriei. El rămâne doar semn al incapacității de a depăși neajunsurile asigurând dezvoltări.
Democrația este periclitată azi mai mult de evoluția lăuntrică, decât din afară. Ruperea de meritocrație, de care era legată la origini, o costă din greu. Odinioară, prin vot democratic s-au instalat pervers dictaturi. Azi, după alegere „democratică”, unii decidenți îi întrec în abuzuri pe monarhii de odinioară. Decidenți autoritari proliferează chiar în democrații.
A treia problemă vine din aceea că odată cu noile intervenții ale statului în economie, post-globalizarea se conturează ca posibilitate concretă. Tema este deja la ordinea zilei. Sondarea viitorului nu este însă de la sine înțeleasă în constelația globalizării. Pentru această explorare este nevoie de interogații și conceptualizări mai adânci decât cele în curs. Or, ele abia se conturează.
A patra problemă vine din fluiditatea în care a fost plasată – prin crize, pandemie şi tensiuni între supraputeri – ordinea lumii. În jurul anului 2010, s-a schimbat ordinea lumii, trecându-se de la ordinea instalată la începutul anilor nouăzeci, la o nouă ordine. Acum, aceasta din urmă este în curs de concretizare, cu tensiunile inerente unei reașezări de proporții.
Ca urmare, geopolitica revine la masa analizelor şi trece înaintea altor discipline. În laboratoarele supraputerilor se examinează deja scenarii. Printre propuneri, nu lipsesc schimbări ale geografiei politice. Nu este nimic finisat, dar puține eventualități sunt excluse.
A cincea problemă vine din consumarea viziunilor care au dominat în ultimele decenii. La începutul anilor nouăzeci, intrau în muzeu „socialismul răsăritean” și „comunismul”. A intrat apoi în crize „lumea liberă”, așa cum era înțeleasă atunci. Neoliberalismul s-a instalat și a dominat lumea. Pandemia din 2020-2022 și războiul din Ucraina pun însă capăt neoliberalismului – statele, ca instituții, preluând pe față controlul.
Este de spus iarăși și iarăși că, fără libertăți și drepturi cetățenești inalienabile și fără democrație, înțelese la propriu, ca rezultând din demnitatea umană, așa cum au apărut în zorii modernității, nu este viață demnă de om. Dar realizarea și realitatea lor se cer azi interogate responsabil. Nici libertățile cetățenești și nici democrația nu se lasă logic trecute în proprietatea cuiva. Există criterii, dar nu monopol asupra lor. În plus, este nevoie de reconfigurarea cetățeniei democratice și a democrației. O nouă viziune axată pe libertate, dreptate și solidaritate a devenit necesară, dacă este ca modernitatea să fie promovată.
A șasea problemă este criza în care au intrat recunoașterea și mai ales respectarea diversității oamenilor, culturilor. Reforma religioasă de cu secole în urmă a recunoscut dreptul fiecărui om de a se raporta cum crede la absolut. Statul modern a introdus în legi respectul libertății persoanei. Cetățenia, democrația și suveranitatea națională în statul de drept au mers mână în mână. Occidentul a câștigat supremație făcând din recunoașterea diversității valoare caracteristice.
Azi, tocmai diversitatea se înțelege tot mai puțin. Nu s-a ajuns nici măcar la relația satisfăcătoare a culturilor, care s-a discutat decenii la rând. Civismul altora este preluat iarăși în termeni de luptă ideologică. S-a ajuns din nou la impasul anilor cincizeci, dominați de confruntarea simplificatoare dintre „democrația socialistă” și „imperialism” – acum este între „democrație” și „autoritarism”. Comic este faptul că se apelează la același fel de propagandă, cu dirijarea informației, adevăr unic și caricaturizarea rivalului, doar că direcția ofensivei este inversă. Ca și atunci, lipsește analiza sistematică a societăților, care să susțină distincții atât de pretențioase.
Înțeleasă în profunzime, începând cu anvergura neobișnuită a istoriei ei, occidentalizarea, având ca temelie demnitatea umană și libertățile și drepturile fundamentale ale individului și cetățeanului, este naturală. La drept vorbind, nu occidentalizarea se află în dezbaterea ce contează azi. Ceea ce desparte mințile este acum invocarea occidentalizării ca paravan pentru acțiuni fără legătură cu ea. Au proliferat, cum se observă, oportuniști care, sub pretextul occidentalizării, justifică aservirea față de noi ideologii.
A șaptea problemă este declinul justiției și, mai concret, al independenței justiției. Nu doar țâri ca Ungaria și Polonia, dar, mai nou, Israelul și alte țâri reclamă faptul că justiția este folosită ca instrument politic în democrații. Aceste țări caută un echilibru al puterilor „executivă”, „legislativă” și „juridică” prin care să evite deopotrivă sustragerea de la justiție a „executivilor” și „legislativilor”, dar și preluarea conducerii societății de către procurori și judecători, care să trieze politicile. Chiar la New York au apărut indicii ale acțiunii unor procurori preocupați să servească grupări politice.
Alături de alte performanțe majore dintr-o societate – dezvoltarea economică, nivelul democratizării, condițiile de realizare a proiectelor individuale de viață, posibilitatea exercitării criticii – independența justiției este în funcție de calitatea politicilor publice. Aceasta depinde, la rândul ei, de calibrul decidenților. Pe scala dintre stupidocraţie (prostocrație), trecând prin mediocraţie şi urcând la meritocraţie, se decide, în concentrările de putere de astăzi, independența justiției și, cu ea, soarta oamenilor.
Așa stând lucrurile, azi și occidentalizarea are a deveni reflexivă. Iar cultura europeană, pe solul căreia trăim, este prima solicitată la reflecția de sine, căci Europa plătește astăzi din plin crizele devenite endemice, pandemia și războiul.
„Lumea scindată” pune probleme ce ating destinul fiecărui om. Ele nu se pot dezlega prin propagandă, nici doar prin expertize științifice, nici de decidenți doar nimeriți în funcție. Ele cer gândire – înțelegând prin gândire acea capacitate ce integrează datele trecutului și prezentului, sensibilitatea și intelectul, voința și reflecția, condiționările și urmările și, prin acestea, întregul realității.
Atunci când este gândire, stabilirea faptelor, explicația științifică, inovația conceptuală și teoria se aliază pentru a stabili acest întreg. Când nu este accesat întregul, proliferează opinii parțial informate, vederi adesea sectare și compromisuri străine de soluții, iar conflictele se țin lanț. (Cuvânt la o reuniune universitară)
