A crezut că-l învinge pe vrăjmaşul de la răsărit. A căzut prizonier. Nu s-a întors cu Divizia Tudor Vladimirescu, precum unchii şi străbunicii protipendadei de azi. După şapte ani de lagăr nu şi-a mai găsit familia. Fiica lui, mama mea, a fost dusă în Banat. Până la moarte, amândoi au crezut în forţa de salvare a hegemonului. Au trăit o viaţă în robia dragonului roşu. Dar sperau, prin copii, ca mulţi alţii, la dezrobire. După revoluţie l-au aşteptat pe hegemon ca pe moaştele sfinte. Nu a venit în timp ce mai erau în viaţă.
Ştiam din adolescenţă cât de bine le era colegilor care colaborau cu fabrica inteligenţilor, păstorite multe de fiii generalilor din Divizia Tudor Vladimirescu. Acelora care dădeau onorul la drapel li se deschideau cariere nemaipomenite, înălţări şi viaţă de poveste. O existenţă magică. Iubeam catargele doar la Jocurile Olimpice, acolo unde cei mai buni primeau onoruri, dar nu ştiam de cele ale Unităţii, unde petardele şcolii pupau drapelul, în semn de închinare.
Pe vremea fluturilor din stomac şi din cap cântam „Another brick in the wall” şi visam la dărâmarea zidului. Colegii mei se prelingeau spre unităţi, ca elevii din video-ul piesei spre maşina de tocat, sperând că li se vor implanta inteligenţa.
Serviciile întotdeauna au lucrat cu marfa clientului. Nu s-au riscat cu stofa proprie. Au jucat pe mintea celor slabi. A celor cu vâna rumâniei în sânge. Am să explic şi ce reprezintă termenul.
Deşi mă dădeam viteaz, îmi era teamă de ţesătura de paianjen a Inteligentului şef. De frica înrolării, am încercat o barcă pneumatică. I-am refuzat Odiseului propunerea de colaborare şi asta nu era de iertat. Mai mult, într-o zi am strâns de gât cătana regimentului, detaşată în fabrica în care lucram. Şantajase două femei să se culce cu el. Fapta mea era de neiertat. Mi-au făcut dosar la Miliţie. Şeful cercetărilor economice era tatăl unui prieten de-al meu. M-a sfătuit că dacă nu vreau să mă înrolez în instituţia paralelă partidului, făuritoare de “inteligenţe,” să trec frontiera. Norocul meu a fost revoluţia. N-a mai trebuit să mai fiu pribeag, nici “inteligent”. Am preferat să rămân prost, dar liber.
După evenimentele din Decembrie 1989, Hegemonul m-a primit ca pe copilul minune din est. Era în primii ani, în care inteligenţii de la noi scriau din Beria şi copiau ceasloavele dragonului roşu care s-a cosmetizat. Şi îşi luase un alt travesti. Democratic.
Am avut privilegiul de a studia în ţara lui, a hegemonului. Acolo am învăţat ce înseamnă check&balance, dar şi cum să te realizezi prin forţele tale. Pentru că tot binele din lume nu poate fi fără griji, am păţit-o.
La un moment indefinit, hegemonul şi-a trimis ofiţerii acoperiţi pentru înrolarea mea. Nu am catadicsit. Nu eram născut pentru regimul cazon. Nu m-aş fi simţit confortabil în obedienţă. N-aveam vână de sclav.
Pe vremea când nu-mi iubeam nimici mai mult în lume decât libertatea, nu ştiam că toţi eram cântăriţi la fel. Fie de inteligenţii de acasă, fie de inteligenţii din afară. Farmecele hegemonului erau pe cale să mă seducă. La început le-am ascultat trimişilor povestea. Părea o fascinaţie de film. Am întrebat la un moment dat, ţin minte, şi dacă nu vreau să fiu erou? Am fost privit cu oarece mirare. Cine în viaţa asta nu vrea să fie pregătit pentru a face istorie? Sigur, în feleacul inteligenţilor mai inteligenţi decât inteligenţii noştri, conaţionali de-ai mei şi-au găsit mărirea, vrerea şi puterea. Au închinat steagul, ce dacă unei puteri străine? De la început ştiam că ei vor avea destine predestinate. Că la un moment dat îşi vor juca rolul. Vor fi sub reflectoare. Ce nu credeam atunci e că unii dintre mirenii celei mai mari inteligenţe din lume pot trăi fără a face nimic. Astfel de indivizi mai merg prin pieţe, mai trag din taste, mai dau câte un huo celui ieşit din programul neuroleptic impus de hegemon şi zic, batjocoritor, că fac parte din trupa de salvare naţională. Sigur, au şi legitimaţii de societate civilă.
Pe vremea când eram mic detestam bătrâneţea. O scriitoare de geniu, de limbă germană, mi-a spus doar atât: “la vârsta aceea vei vedea mai limpede lumea.”
Acum înţeleg, vorba antrenorului echipei mele favorite, că nimeni nu îţi dă ceva pe gratis. L-am ascultat şi nu-l înţelegeam. Acum ştiu să descifrez şi scenariul şi regia. Pe actori îi cunosc demult. Erau de tineri cu gâturile de girafă, întinse în căutarea laţului.
Eu pot fi detaşat doar pentru că îi înţeleg şi pe hegemon şi pe rumân.
Dacă e să mă enervez spun doar că nu credeam că experimentul de sădit ura poate fi atât de bine realizat, chiar în ţara mea.
Nu puteţi să vă daţi seama cât de importantă e libertatea, dar şi cât de puternică e reţeaua inteligenţilor.
Libertatea de a gândi liber, de a fi cu periscopul mereu ridicat, prin plevuşca extrem de agitată, care nu se prinde de unde vine marele rechin, e cel mai mare dar pe care mi l-am făcut. Sigur că nu mi-a fost uşor. M-am încăpăţânat. Am strâns din dinţi. După inteligenţii cei mai inteligenţi au venit şi inteligenţi mai mici, un fel de lăsaţi la vatră din Panthenon. Le-am explicat “no way.” Şi fără mine şi-au îndeplinit misiunea. Astăzi, mă trezesc, la una dintre televiziuni, că hegemonul îmi trimite un păcălici să-mi spună că dacă îl critic mult pe la departamentele statale fac jocul dragonului roşu. Nu zău, un coleg chiar l-a luat de braţ şi i-a spus marş. Nu ştiu cât a înţeles. Poate că de mâine scoate iscoadele, poate că îşi face bagajele pentru că s-a desconspirat, cert e că am aflat de unde vine stigmatul.
Cine nu bea cu noi, bea împotriva noastră.
Ni s-a spus franc, de la înaltele tribune, unde urcă vorbăreţii regimentului, că cine vede peste tot inteligenţi e prost. Nu credeam să descopăr un prost mai mare ca mine.
Foarte târziu am aflat că şi Roger Waters m-a prostit. A creat piesa „Another brick in the wall,” nu din dorinţa de a doborî zidul, ci din acela de-a-l ridica. În Canada fiind, s-a supărat că fanii au rupt cordoanele şi au urcat pe scenă. Artistul a creat o piesă, dând un alt sens decât cel voit. A ordonat lacheilor ca la spectacolul viitor să fie gardurile mai înalte. Aici e lucrarea de geniu. Şi nu am fost un prost?
Tot de geniu e şi infiltrajul endemic. Nu există vreo ţeavă din toaleta politicii să nu aibă pe jet un inteligent. Cum deschizi vreo trapă de la beci, hop sare nu o nevăstuică, ci un alt inteligent gata să presteze.
Am rămas dator cu rumânia. Neagu Djuvara era un mare cercetător al vremurilor lui Negru Vodă. Ani de zile nu m-a lămurit ce sursă a avut cu originea cumană a românilor de la sud de Carpaţi. Într-un târziu mi-a recunoscut: o lucrare de-a lui Nicolae Iorga. Cât despre rumânie, la venirea migratorilor, mulţi băştinaşi erau în sclavie. Li se spunea rumâni.
Cât despre ziua de azi, e o invazie de inteligenţi. Liberi în ţarc, toţi îşi zic români, fără să cunoască etimologia găsită de pişicherul care mi-a recunoscut că a lucrat cu inteligenţii, în Franţa, cu ceva vreme înainte de a-şi schimba numele prăvăliei “L’intelligence” cu “societatea civilă.”
Cum îţi zice? Ca să ştiu cum te comporţi, avea o vorbă paurele Lae din pusta bunicii dinspre tată.
Un coleg din presă afirma recent că doar proştii văd inteligenţi peste tot. Sigur că doar un prost poate să creadă că cea ce vede nu e acelaşi lucru cu ce vede mulţimea. Văzul colectiv, asistat de inteligenţi, e un văz cu mult patos. E tot mai greu să fii prost de unul singur. Vine o vreme ca proştii, ca noi, extrem de liberi, nu mai găsesc noi adepţi. Intră în maşina de tocat orice nou sosit. Va fi o criză nemaipomenită de oameni liberi. Cazarma va avea mereu ceva de tocat.
