Politica include și arta (malefică) de a exploata aparențe și intoxicări create special, însă – în spațiile democratice care se respectă cât de cât – manipularea, fiind mult diminuată, este mai degrabă o retorică decât o minciună de fond. Spre diferență, la noi, manipularea a devenit alfa și omega. Se minte cu zâmbetul pe buze, se minte continuu, se minte fabulos pe seama unui mental public făcut harcea-parcea și, deci, din ce în ce mai absorbant. Iar mentalul public, se știe, ca și mentalul la nivelul organismului individual, dă sănătatea sau dă insanitatea națiunii.
În toate există un păcat originar. În post-decembrism, el constă din transformarea televizată a unei lovituri de stat în revoluție și a teroriștilor (care ucideau din toate pozițiile) în strigoi. A fost prima încercare (din post-ceaușism) de escamotare a realității sub o aparență plauzibilă și îngurgitabilă, în speță – de atac din exterior. A funcționat perfect, fiind total hăpăită de publicul elector, spălat pe creier de 45 de ani de utopie băgată cu anasâna pe gât. Rezultatul? La alegerile din 1990 și 1992, s-a produs un vot copleșitor tocmai pentru emanatul acelei manipulări. Dar răspunsul la întrebarea De ce a mai fost nevoie de o revoluție anti-comunistă din moment ce – odată liber – electoratul a votat tot un înalt comunist? necesită nu un editorial, ci o carte.
De atunci, seria manipulărilor recurente, mai mici sau mai mari, a continuat, luând forme din ce în ce mai insidioase și sofisticate. În marea operetă „Plutașii de pe Bistrița” sunt prinși deopotrivă mai toți actanții scenei publice – politicieni, formatori de opinie de mucava, gazetari cu trese, autorități vizibile și invizibile -, dar, nota bene, și mare parte a publicului elector, tot mai dependent de diverse narative basmologice și, deci, tot mai vulnerabil la a deveni masă de manevră politică.
În timp, s-a forjat o adevărată cultură a revărsărilor emoționale (din care nu se mai poate ieși, ca dintr-un fatidic sindrom Pavlov), stare care nu poate fi decât păguboasă când e vorba de alegeri de conducători. Din alegeri nereușite în alegeri și mai nereușite, din resemnare în resemnare, publicul elector a devenit, pe de o parte, tot mai absenteist și, pe de alta, tot mai radicalizat. Speranța înșelată, nu-i un secret, eșuează în mânie și ură, iar mânia și ura escaladate distrug țara. E chiar un război româno-român, ale cărui efecte schismatice au pătruns nu numai în interstițiile societății publice, dar până și în interiorul aceleiași familii (în care, de exemplu, soțul merge cu PSD, soția cu PNL, iar fiul măricel cu USR).
Ce e de făcut?
Pornind de la imposibilitatea diminuării emoționalității, care este un dat al acestui neam, poate că ar trebui să luăm în considerație căi de limitare ale efectelor ei. Suntem astfel obligați să revenim la emanatul manipulării din decembrie ’89. În dorința lui de a fi tătuc în democrație (ceea ce n-a apucat să fie în comunism), dl Iliescu a produs un tip de struțo-cămilă constituțională, care, se vede cu ochiul liber, este inoperantă. Poate la francezi – după război – funcționează. Dar la români – după ce au căzut dictatorii comuniști, dar a rămas spectrul lor – nu funcționează. Dând președintelui puteri de nominalizare, de numire, de promulgare, în paralel cu cele executive – clasice în modelul european – ale premierului, rezultă că așa-zisa coabitare între palate este o frână, dacă cei doi sunt de culori diferite.
Mai mult – în mod obiectiv, nici nu poate fi altfel. Puterea este un turbion irezistibil care-l proiectează pe titular, indiferent de palat, în centrul (buricul) pământului. Cel puțin, așa crede el. Ca dovadă, odată ajunși în jilțul de premier – și dl Grindeanu, și dl Tudose, și, iată, și dna Dăncilă au încetat să mai fie their master’s voice, întorcându-i masa-n cap. Valabil pentru orice orientare politică. Din trecutul mai îndepărtat, ne amintim, de exemplu, cum dl Constantinescu, înainte de a fi învins de Securitate, după ce l-a debarcat relativ amical pe dl Ciorbea, a avut probleme cu regretatul Radu Vasile, care începuse să-i dea cu tifla. Apoi, dl Năstase începuse să-i dea cu tifla dlui Iliescu. Apoi dl Băsescu a fost șeful, de facto, al guvernului Boc, dar, când s-a schimbat culoarea premierului, coabitarea cu dl Ponta (PSD) s-a dovedit un fiasco. Iar coabitarea din ultimii trei ani dintre dl Iohannis și guvernul PSD-(ALDE) s-a concretizat într-un lung șir de harponări și blocări, cu consecințe păguboase pentru țară. Așadar, cam de 20 de ani, încontrarea dintre palate e mai tare decât între cerbii la rut.
Nu e loc de iluzii. Fie că se schimbă sau nu titularul de la Cotroceni, mrejele puterii se strâng irezistibil, înlănțuindu-l pe câte zece-zece ani. Natura umană, mai ales în arealul de care ne ocupăm – al predatorilor politici – este chitită să-și impună vrerea, folosind toate pârghiile pe care le are la dispoziție. Cine câștigă un mandat va încerca prin toate mijloacele să-l obțină și pe al doilea. Așa cum dl Iohannis, pentru a candida din nou, a avut nevoie de un partid (PNL), tot așa și dna Dăncilă – dacă ajunge la Cotroceni -, pentru a candida din nou va avea nevoie de unul, cel mai probabil – PSD. Volens-nolens, se va arunca într-o luptă care o va transforma din arbitru prezidențial în luptător împotriva partidului care îi va opune contracandidatul, probabil PNL. Deci coabitarea dintre un președinte provenit din PSD cu un guvern PNL se va dovedi, cel puțin spre final, la fel de păguboasă pentru țară ca și coabitarea de până mai ieri, dintre un președinte provenit din PNL și un guvern PSD. Ce e de făcut atunci pentru a-i împiedica să tragă care hăis, care cea?
Cineva spunea că ar trebui preluat modelul american, fără prim-ministru, cu președintele – șef al executivului, dată fiind marea lui repezentativitate. Poate fi. Dar atunci e nevoie să umblăm și la atribuțiile președintelui vis-à-vis de cele ale Parlamentului… Un exemplu: la americani, ambasadorii sunt propuși de președinte, dar Senatul decide. La români, președintele hotărăște singur, nu contează ce aviz dă Parlamentul. Alt exemplu: comitetul pentru controlul serviciilor secrete este perfect bipartizan (șase democrați și șase republicani, indiferent de președinte și indiferent de proporția culorilor în plen). Concluzia? În SUA, președintele este puternic cenzurat de Congres. Altă țară, alți părinți fondatori, fără studii la Moscova în vremuri bolșevice.
Altă variantă teoretică ar fi restaurarea monarhiei – care ar fi fost soluția în 1990. Nu știm cum s-ar mai putea realiza astăzi. Ne-am pomenit cu republica lui Stalin la 30 decembrie ’47 și de-atunci n-am mai scăpat. Republică fiind, schimbarea Constituției prin amputarea unor prerogative prezidențiale pare la fel de nerealizabilă, niciun președinte în funcție nefiind de acord să i se taie din pârghii, mai ales dacă se află la primul mandat.
Mai rămâne o soluție. Fezabilă. Re-egalizarea duratei mandatelor celor două palate. Adică, re-simultaneizarea scrutinului prezidențial cu cel parlamentar. Ce ar însemna? Pe scurt, ar însemna o coerență a întoarcerii la popor. Dacă poporul va dori, majoritar, coabitare, cu motivația – plauzibilă, la prima vedere – de a institui cenzura reciprocă a celor două palate, va vota o culoare la Cotroceni și o altă culoare la Piața Victoriei. Evident, luându-și riscul descris mai sus, al luptei continue și ruinătoare dintre jilțuri. Dacă însă poporul va dori o rezonanță între palate, în mod sigur cu implicații pozitive pentru țară și cu posibilitatea sancționării sau, dimpotrivă, a (re)acreditării, după patru ani, a președintelui și a partidului de guvernământ – atunci va vota majoritar pentru o culoare sau cealaltă, dar aceeași la ambele palate. Alegerile parlamentare nemaicăzând în interiorul mandatului prezidențial, se elimină astfel posibilitatea apariției la urne a unui guvern de altă culoare cu cea a președintelui în funcție, ceea ce ar evita reînceperea războiului între palate. Potrivit prevederilor actuale, doar la fiecare 20 de ani avem alegeri simultane. Lung interval pentru un război pe care nu ni-l putem permite.
