Bățosul președinte, cu toate proptele sistemului, pe post de suspensor, e în extaz. Zâmbetul său de felină anunță ce va fi.
Ce va fi?
Ne așteaptă un regim personal. Erdoklausul va arăta lumii că experimentul “România” reușește. O țară îi e captivă. Cu gâtul în laț, mulțimea speră ca jugul să fie totuși Crucea lui Hristos.
De partea cealaltă a oglinzii, unii văd chiar imaginea Reichtstagului incendiat. Un partid câștigă. Un singur om și ai lui au libertate absolută. E mandatat de votul popular. Până la victoria finală e doar un zid. Al lagărului.
Într-un vitraliu se vede cum bat pasul gărzile cu diagonală la cingătoare. Lumea ovaționează în delir liderul charismatic. Câștigătorul absolut al alegerilor face guvernul.
Ce mai contează că doar unii își mai amintesc ce a urmat?
Poporul și atunci şi acum e în extaz.Cinci ani de acțiune, fără “reacțiune”. Iată un rezultat previzibil. Biruința lui Iohannis pare astăzi maximă. Electorii îi pun un mandat de “forță’’ în brațe. Urmează o vreme de divizie fantastică. Ca-n timpurile împăraților romani. Aplaudați chiar şi de gladiatorii care mureau. Excepționalismul, dus la paroxism. O beție națională. Mulți dintre alegători cred că victoria le va aparține. Iată că perfida acțiune a Diavolului reușește într-o Românei în care până şi adversarii îi stau la picioare.
Ce urmează, se întreabă mulți dintre români?
Un tur doi fără emoții şi un an de pregătire pentru majoritatea viitoare din parlament. Dream team-ul prezidenţial e cu şcoli înalte. Dispune de instrumente într-o ţară răpusă. Adversarii sunt în vrie.
Ce poate fi mai plăcut preşedintelui?
Vine vremea când va da ordine de pe pârtia de schi sau din Maldive. Poza lui o să fie pusă de românii de bine în geam. Poporul e deja pregătit să se bucure. Să trăiască din iluzii. I se va spune că trebuie să se sacrifice. Să o ducă prost, să fie umil, că a lui va fi veşnicia şi fericirea din cer, dar nu şi de pe pământ. Aici e maxima biruinţă. Flămândul să creadă că e sătul, ologul că merge şi orbul că vede.
Nu e ceva colosal?
O lume, hrănită din imaginarul colectiv. Muşchiuleţii fi-vor screen-shot-uri. Corpocraţia se va mulţumi cu puţinul din portofel, pentru ca acţiunile corporaţiei să crească mai bine, se va ferici cu bucurii mărunte, nu va şti că omologul său de dincolo ia triplu, pentru aceeaşi muncă.
Nu e “Satan” învingător? Maxim. Ca la box. Adversarul e numărat la bară. Ciumegul identitar loveşte în uralele mulţimii. Ura şi la gară, spre vremurile mai bune.
Există şi o parte consistentă a populaţiei care se mai miră. Cum de a luat atât preşedintele, fără să facă nimic. Aceeaşi grupare e tot mai fără vlagă. Pare că de mâine capitulează. Dă-mi o pârghie şi voi muta tot universul, avea să ceară Aristotel. Lui Iohannis poporul îi dă funia şi toţi merg încolonaţi, precum elevii din “Another Brick in the Wall.” Spectacolul fierbe la maxim. Aplaudacii nici nu simt cum le ard mâinile, nici nu-şi imaginează că purgatoriul e plin de trepte ale faptelor bune.
Peluza strigă: victorie! Arbitrii ridică mâna învingătorului. Corul robilor fredonează, pe bune, Requiem-ul, dar nu ştie înţelesul partiturii.
Şi cum să nu fie maximă victoria?
Românii par fericiţi. Diaspora dă lecţii. Un vacarm de se cutremură şi Colloseum-ul. Bucuria dă adrenalină. Deodată nimeni nu mai are poftă de carne. Se hrăneşte cu plăcuţa suedeză băgată în dinţi. Cât de bucuros e Lucifer? Lucrarea i se împlineşte. Singuri, oamenii cer să meargă spre ghilotină.
Trăim vremuri excepţionale. Mulţimea e în delir. Ici colo, mai icneşte câte un cârcotaş care mă corectează că nu se spune corpocrat, ci coprocat. Cea ce neîngenunchiaţii, din ce în ce mai puţin, văd drept o coprocraţie, adică o adunare căcănie, degeaba comentează şi traduc limbajele elevate ale nesupunerii. Majoritatea decide în democraţie. Doar asta o ştie şi Beji-neni, femeia care-mi aduce laptele. Şi ea votează. Dar nu ştie că softul poate face ponderări. Adică, votul ei să se subţieze la talie şi pare “plin,’’ ca sânii săi focoşi. Câtă bucurie în ochii ei că i-a tras-o măritului împărat? Nici nu ştie ce a păţit în tabletă. Şi nici nu înţelege. E liberă ca vieţuitoarele din ferma sa, care dacă nu sunt închise noapte, vin prădătorii. Tăunii din fundul calului o pişcă pe vacă de nas. Şi taurul din jug, chiar nu simte nicio apăsare.
Nu e fancy că trăim vremuri magice?
Poporul s-a predat la cheie. Învaţă din mers traiul pe datorie. Cum să le fie bine elitelor ca şi lui să-i fie senzaţia de bine.
Nu pot descrie stările colective. Macondo, pentru iniţiaţi, e satul crescut de monştii într-o ţară nouă, care apar în chip de profeţi ce predică binele. Mulţimea „juisează”. E ca un meci de box pe computer. Dai click şi ciumatul cade. Degeaba îţi măsori muşchii. Ai senzaţia că tu eşti ca gladiatorii. Lucrul cu imaginarul colectiv, o treabă serioasă. Doar scriitorii de geniu şi laboranţii esteticii sociale ştiu cum să rânduie lucrurile. E maximul ce se poate obţine. Ce face o simplă „plăcuţă suedeză” nu doar dintr-un singur om, ci dintr-o populaţie? Te întrebi ca prostul. Şi aşa îi dau dreptate lui Paler, că nu mai suntem demult un popor, ci o populaţie.
Victoria lui Iohannis e citită altfel, doar de şoarecii bibiliotecilor. Templul bunăstării servit de imaginar e precum plastelina. Se reface. Suflă Arhiducele coprocraţiei şi mulţimea aplaudă precum copiii. Sper să nu urmeze un alt Sarajevo.
