Ține de sensibilitatea fiecăruia, de multe ori exacerbată de frustrările pe care le produc rigorile marelui mecanism social.
Oamenii iubesc drama mai ales când se pot înfrupta din spectacolul ei. Iar atunci când orgoliul de a se impune se întâlnește cu nevoia inhibată de a se afla în centrul atenției pe marginea unui subiect ai cărui protagoniști sunt copiii, premisele circului emoțional sunt create.
Anul trecut devenise viral pe internet un material, de fapt mai degrabă niște acuzații la adresa unui bărbat care, în urma unor workshop-uri referitoare la lucrul cu copilul autist, lăsase o impresie total diferită de ce cu siguranță și-ar fi dorit. Titlurile bombastice, de consum intens și imediat – ”Psiholog acuzat de practici abuzive în cazul unor copii diagnosticați cu autism”, ”Scrisoare deschisă în cazul X…” – au umplut newsfeedurile, intoxicând precepția obiectivă, pe cale de consecință.
Nu m-am grăbit să-l judec pe om dar am decis să mă uit la instantaneele fotografice. Nu am avut un sentiment bun să văd copiii urlând în fața a 50 de cursanți și nici nu-mi pot da seama ce a fost atunci în capul celui care le-a postat. În ceea ce privește ”judecarea” protagonistului, acest lucru mi s-a părut și atunci, și mi se pare și acum, o pierdere de vreme.
De ce? Pentru că oamenii, e clar că, sunt înnebuniți după dramă.
Îmi vine, totuși, să întreb: ce ai căuta, tu, cursantule, la astfel de evenimente, pe lângă faptul că îți place drama? Ce nevoie te-ar trimite către un astfel de curs?
Dacă o să spui că ești cadru didactic și te-ai gândit să vezi cum se lucrează, căci ai și tu un astfel de copil în clasă, am să-ți răspund că cel din clasă nu seamănă cu celălalt (poate îți dai seama că ai chiar doi) și cu atât mai puțin ar exista posibilitatea să semene cu cel folosit pe post de demonstrație. Și am să-ți mai spun că nu se lucrează cu toți la fel.
De asemenea, chiar dacă ți-e greu să accepți provocarea, am să te sfătuiesc să ceri părintelui elevului din clasa ta să luați împreună legătura cu specialistul care a lucrat cu copilul sau care l-a văzut măcar o dată, dacă tot vrei să-l ajuți.
Dacă o să spui că ești doar un necunoscător curios, am să-ți răspund că vei pleca de acolo doar cu impresia că ți-ai satisfăcut curiozitatea și sper că vei avea norocul pe parcurs să îți dai seama și tu de asta.
Dacă o să spui că ești părinte, am să-ți răspund că recuperarea copilului tău nu stă în ore petrecute cu tine la masa de lucru. Copilul tău are nevoie de altceva decât să învețe culorile cu tine. S-ar putea să fie lucruri care ți-au scăpat. În plus, copilul din fața ta vine dintr-un mediu total diferit de cel al propriului tău copil. Și dacă la vârste mari are manifestări care te sperie, nu te mai uita la el, uită-te dincolo de el, la părinții lui și gândește-te că poate au fost la fel de superficiali ca tine și l-au trimis din mână în mână, să-l ajute cineva, căci asumarea era mult prea grea.
Nu știu dacă ai fost vreodată pasager al unui avion, dar după îmbarcare, părinții sunt învățați ca, în cazul unei tragedii, să-și pună ei primii măștile de oxigen și apoi să le pună copiilor. Este ca în viață! Salvează-te tu, apoi cu siguranță vei lua cele mai bune decizii pentru el și-l vei putea salva.
Dacă o să spui că ai fost impresionat de diplome și acreditări internaționale, am să-ți răspund că tot despre superficialitate este vorba și aici. Sunt atâtea cărți și articole din care-ți poți aduna informațiile de care ai nevoie. Dacă ai curajul să recunoști că unele lucruri te depășesc, cere ajutorul, și-l vei primi fără ca un copil să fie sacrificat.
Nu se va schimba nimic niciodată, dacă oamenii nu vor întoarce fața către sine.
Cred că un copil cu autism este o mare provocare și mai cred că poate fi oricând pe drumul cel bun, fie că este copil născut de tine, fie că nu.
Ca să înțelegi de ce are nevoie copilul tău, nu trebuie să-l împingi pe ușa unui cabinet, ci să vezi ce se întâmplă cu tine, cât de empatic ești, ca părinte, cât de generos, câte traume nerezolvate ai și ce te traversează în momentele petrecute alături de el.
Dacă vei reuși să-ți răspunzi la întrebările astea, vei înțelege că înaintea oricărui tip de terapie stă puterea noastră de a ne conecta la acel copil.
Mergi tu la terapie, caută tu în “cufărul vechi și prăfuit” pe care l-ai închis cu zeci de lacăte de-a lungul vieții tale și vei găsi soluții!
Nu, nu poți căuta singur, ai cu siguranță nevoie de susținere, dar fii tu primul care face pasul spre vindecare!
