Cine mai cere jusţiţie pentru eroi? Oamenii sunt preocupaţi de cine mai arestează DNA, de ce politician a mai căzut în ghearele procurorilor. O dovadă clară că justiţiarismul românesc e doar o gripă de sezon. Doar că se prelungeşte de cam prea mult timp.
“Când am ajuns în faţa garnizoanei s-a deschis focul. Când s-a oprit focul am văzut-o pe mama căzută la pământ și împușcată în cap şi în piept. Tata era tot jos, ghemuit, împuşcat în stomac” povestește Ioana Bărbat care în decembrie ‘89 avea 12 ani,” mărturiseşte Ioana Bărbat. Avea în 1989 12 ani. Mama ei a fost primul erou al Revoluţiei. I-au ars corpul la crematoriu și apoi i l-au aruncat într-un canal. Pe criminal l-au prins. Era un căpitan de la o unitate militară din Timişoara. Apoi l-au eliberat și i-au clasat dosarul!
“În 30 de ani nu le-a făcut nimeni, nimic. Sunt liberi! Ceilalti sunt morţi,” scrie Dan Negru, pe reţelele sociale. Şi el era mic atunci. Noi eram mai mari.
Nu voi scrie nimic despre ce am simţit în acele zile. Despre cum am stat zile întregi pe străzi. Cum am încercat (enormă naivitate) să oprim tancurile cu răngi de fier. Nebunia tinereţii.
În ziua de 17 decembrie m-am întâlnit cu mama mea lângă Catedrală. Am rugat-o să plece acasă că se va trage. Mergea să stea pe trepte. A spus decât să moară tineri mai bine mor ei, cei maturi. Am ajuns târziu în noapte. Aşa am aflat cum a plecat cu cinci minute înainte de a se deschide focul.
În România a fost cea mai sângeroasă revoluţie. Nu putem uita numele martirilor. Dar nici nu-i putem judeca pe criminali. Asta e concluzia după 30 de ani. Într-o ţară normală, democratică, justiţia e cea care decide. Numai că justiţia a lăsat ca praful să se pună pe dosarele cu probatoriile crimelor. Ne întrebăm şi acum unde e vitejia procurorilor? I-a oprit cineva să-şi facă treaba? De ce nu ies public să strige că cineva i-a ameninţat? Sigur, că cel mai lesne e să dăm vina pe politicieni. Ei sunt de vină. Dar uităm esenţa. Fără structurile de forţă politicienii nu ar fi putut rezista în poziţii. Nimeni nu a condamnat Securitatea ca instituţie criminală.
Azi mulţi ofiţeri apar pe televiziuni. Unii au pensii speciale. Îşi pledează nevinovăţia. Alţii umplu internetul cu fel de fel de poveşti despre eroismul Securităţii. Firi naive, românii îi chiar cred.
Dacă azi există o imensă spălare pe creier a tinerelor generaţii cu justiţiarismul salvator, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu 30 de ani în urmă când mulţi români ne certau că ceream în paginile acestui ziar “Dreptate, ochii trişti vor să te vadă.”
Fiica lui Lepa Bărbat, asemenea multor tineri, a avut o tinereţe ucisă. Cine mai stă azi să-i aline rănile dispariţiei mamei la o vârstă fragedă? Criminalii sunt liberi şi chiar participă la mişcări festive, numite pompos #rezist. Pentru a ne arăta cum ne sfidează.
Nu am luat Certificat de revoluţionar, pentru că nu am ieşit pe străzi pentru un beneficiu personal. Libertatea ne era mai dragă, mai mult ca orice. Fiind conectaţi la viaţa de dincolo de zid ne-o doream maxim. Am obţinut-o. Ce să vrem mai mult? Nu am ieşit pe străzi pentru gratificaţii, pentru diplome sau tinichele. Şi le-au luat ei criminalii, dar asta nu-i absolvă în faţa lui Dumnezeu.
Ce mai poate spera Ioana Bărbat? Decât la justiţia din cer, nu la cea de pe pământ.
Adevărul despre revoluţie nu s-a vrut să se afle. De ce? Probabil pentru a nu afla cum a luat puterea grupul emanaţilor. Ce fraieri eram stând pe străzi, după fuga dictatorului, să apărăm oraşul de terorişti. Am înghiţit cea mai cruntă cacealma. Chiar ne credeam luptători. Fiecare timp cu naivitatea sa.
Astăzi există libertate. Inclusiv libertatea de a înjura, mai crunt decât pe stadioane.
Faptul că în 30 de ani s-a ascuns adevărul e o sursă de tensiune remanentă, dar care pulsează din ce în ce mai puţin în corpul social românesc, mistuit de alte complexe şi alte nevoi.
În urmă cu 30 de ani, mulţi dintre ştabii de azi ai Republicii stăteau sub plapumă de frică. Astăzi rezistă în funcţii cheie, îşi iau lefuri mari şi pensii cum se cuvine.
Dacă azi există o tensiune în societate e pentru că răul primordial nu a fost extirpat. Şi de aici întreaga derută.
Mai ţine minte lumea unde era scris “Dreptate, ochii trişti vor să te vadă?”
