Cine conduce democrațiile mai mult sau mai puțin emergente apărute în Europa de Est pe ruina fostelor dictaturi comuniste? Răspunsul cel mai la îndemână, fără dureri de cap, ar trebui să fie: voința majoritară a popoarelor respective, prin aleșii lor, reieșiți – nu-i așa? – la urne. Poate fi adevărat. Dar, vorba lui Colombo, ar mai fi o mică întrebare: despre voința cărui popor vorbim, a celui de baștină sau – nu cumva – a altuia, aflat la kilometri distanță (geografică și poate și cultural-existențială), întruchipată de aleșii aceluia, gen Trump, Merkel, Macron?
Așadar, acum cinci ani, vicepreședintele celei mai avansate democrații din lume – Joe Biden – presând președintele unei democrații emergente – Ucraina -, îi cere să demită procurorul general, care începuse anchetarea unei firme producătoare de gaz – Burisma Holdings -, fondată de un fost ministru îmbogățit, la care juniorul său – Hunter Biden – era membru în Consiliul de Administrație. Narativul sub care dl Biden făcea acest gest de imixitiune în treburile unei țări suverane era cât se poate de respectabil – necesitatea întăririi luptei anti-corupție. Acțiunea se petrecea în decorul unei țări care avea (și are) nevoie ca de aer de banii unchiului Sam ca să țină piept îmbrățișării unchiului Volodea (Altul, nu Tismăneanu). Pe acest fundal, băiețelul Biden încasa căruțe de bani, însă nimeni nu știe pentru ce. Cert este că procurorul ucrainean care-și băga nasul unde nu-i fierbea oala a fost destituit, iar ancheta închisă. Trebuie adăugat: angajarea juniorului Hunter la Burisma Holdings se produsese la o numai lună după ce tatăl său se deplasase în Ucraina și anunațase un pachet de ajutor american destinat tocmai revigorării producției de energie. Bănoasă coincidență pentru familia Biden! Ulterior, vicepreședintele a admis că l-a avertizat pe președintele Poroșenko că SUA va opri miliardul de dolari dacă procurorul general nu este schimbat. În fața Consiliului de Relații Externe, Biden a recunoscut, cu gura lui, incredibil, ce le-a spus, textual, ucrainenilor: “Plec în șase ore. Dacă procurorul general Șokin nu este destituit, nu primiți banii. Ei bine, nemernicul a fost destituit!”.
În prealabil, ambasadorul Geoffrey Pyatt – un fel de Klemm de Kiev – îl criticase public pe procurorul general pentru că trena investigațiile de înaltă corupție. Cu alte cuvinte, profitând de narativul anti-corupție, Biden a cerut destituirea lui Sokin din cauza lentoarei luptei respective (nu pentru a-l împiedica, în realitate, să continue investigația împotriva patronului propriului fiu.) Frumoasă deghizare democrată!
Ne aminim că același domn Biden a venit și la București și a ținut lecții pe aceleași teme ale integrității – și mulți l-au crezut. Ceea ce nu s-a aflat încă, este cum se traduce exact Burisma Holdings în românește.
Într-un context mai larg, ne mai amintim că și Gerhard Schroder, fostul prim-ministru al altei democrații avansate, încasează căruțe de bani de la Rosneft, după ce un oficial rus l-a numit „liderul german cel mai loial Moscovei” (!!). Ne mai amintim că și Barroso, da, chiar el, intransigentul președinte al Comisiei Europene, în tinerețe un pasionat lider maoist, cel care, în 2012, l-a pus pe coji de nucă pe prim-ministrul unei țări așa-zis suverane numite România, încasează și el căruțe de bani – de la banca americană Goldman Sachs, dar, concomitent, și pensie babană de la UE. N-are nicio problemă de moralitate. Moralitatea e bună doar pentru alții, în special pentru papuașii din Europa de Est. Cui i-au luat Barroso și Merkel apărarea în România, cu tot cerul și pământul? Nimănui altcuiva decât dlui Băsescu–Petrov, cel cu turnătoriile la Securitate. Inspirată alegere, nu-i așa?
De altfel, călcatul în străchini al liderilor occidentali vis-à-vis de personajele malefice ale spațiului românesc are o ascendență celebră: plimbarea lui Ceaușescu în caleașcă, la Londra, cu Regina alături, pe ilustra banchetă. Fără să tragă învățămintele cuvenite din prostiile pe care le-au făcut în trecut, liderii occidentali sunt mereu în confuzie față de România și continuă să o pună în genunchi pe unde o prind, împingând-o într-o paradigmă de elev Bulă al Europei, bineînțeles cu largul concurs al maimuțoilor băștinași care nu ezită, pentru 30 de arginți calpi, să-și facă nevoile cu deplină voluptate exhibiționistă în capul propriei țări.
Al doilea demers halucinant de la Washington către Kiev vine de la dl Trump. Zilele acestea, s-a revelat (de către un ofițer CIA… ) că, într-o intervenție în oglindă față de cea a lui Biden, președintele, secondat de avocatul său personal Giuliani, a cerut noului președinte ucrainean să reia ancheta la Bursima Holdings, în încercarea de a-l implica pe fiul lui Biden – contracandiatul lui cel mai probabil la alegerile prezidențiale de la anul. De data asta, n-a mai fost vorba de destituirea, ci de numirea unui procuror general care să se ocupe în consecință.
Văzând cele două cazuri, se observă că forcepsul nu are orientare politică. Doi cei mai înalți oficiali reprezentând bipartizanismul american, un vicepreședinte democrat și un președinte republican, se dedau la același act de imixtiune în treburile interne ale unei țări suverane. Ambii pun în balanță ajutorul american, practic un șantaj explicit sau implicit – unul față de destituirea, altul față de numirea procurorului-șef. Când asemenea dedesubturi pestilențiale ies la iveală, ceva se cutremură în mințile naive ale amărăștenilor care i-au așteptat pe americani 70 de ani, ca să-i scape – ceea ce-i adevărat – de pelagra comunistă. Dar toate au un preț. Ther’s no free lunch.
Și, pentru că veni vorba de Giuliani, ne amintim și de scrisoarea pe probleme de Justiție în care era consonant cu pozițiile fostului preșdinte PSD, Liviu Dragnea. Acum îl vedem pe dl Trump manifestându-și sprijinul pentru dl Iohannis, adică pentru adversarul lui Dragnea. Ce să înțelegem de aici? Că principiile sunt tranzacționabile? Că Giuliani a făcut și el un ciubuc lobistic, dar administrația oficială continuând în România linia impusă de Klemm și de suporterii lui din Departamentul de Stat (opusă celei exprimate de Giuliani)? Sunt fracturi de logică evidente. Și-a instrucționat Trump propriul procuror general să preseze Guvernul României să nu schimbe un ministru – din întâmplare, chiar ministrul Justiției, cel care, teoretic cel puțin, are procurorii în subordine? E imposibil să nu vezi legăturile dintre toate aceste fapte. Că SUA sprijnă lupta anti-corupție din România este un fapt lăudabil. Dar cine ne asigură că narativul anti-corupției nu este folosit pentru alte jocuri, de agendă economică sau politică, ca în Ucraina, de exemplu?
Senzația este că oamenii aceștia de pe ambele maluri ale Atlanticului nu dau doi bani pe angoasele existențiale din teritoriile de dincoace de Cortina de Mătase și nici pe poveștile gen stat de drept, drepturile omului și alte asemenea farafastâcuri – definite de dna perlă Prună – ca un lux pe care doar Occidentul și-l poate permite.
Una peste alta, apare că preceptele democrației sunt folosite ca instrumentar sterilizat pentru niște operații nu tocmai curate de agendă personală sau politică la care pacientul est-european este supus fără ca el să știe. Trebuie să fii orbit de ostilitățile politice ca să nu vezi acest mecanism periculos pentru toată lumea, indiferent de orientare politică. Să ne mai întrebăm, de exemplu, de ce dna Merkel și-a retras propriul procuror neamț în favoarea dnei Kovesi, iar Macron i-a inventat lui Bonnet o funcție frumușică în Franța, ca să se desisteze, și el, tot în favoarea dnei Kovesi?
Este evident că există un interes imediat și arzător – aproape de importanță strategică – în jurul numirii sau destituirii procurorilor din țările est-europene sau care se vor ocupa de aceste țări. Iar mesajul subliminal care se degajă este următorul: “Nu ne interesează cine cred popoarele voastre, la urne, că ar trebui să le conducă, nu ne interesează ce furnizează procesul democratic – atât cât e – din țările voastre. Ne interesează ca noi, o mână de lideri occidentali, aleși democratic în țările noastre, să ne facem treburile economice, politice – în general, să controlăm spațiul fost-comunist, în interes de agendă privată și/sau națională. Punct.”
La care aș adăuga că – deși dictatura comunistă în Europa a căzut acum treizeci de ani – problema este că nici democrația nu se simte prea bine.
