Mulți oameni au impresia că evenimentele care se petrec în jur nu se mai înțeleg, fiind doar fructe ale abuzurilor și falsificărilor. Istoria s-ar fi golit de sens. Unii duc generalizarea departe – viața ar fi devenit fără sens, dacă nu chiar lumea însăși.
Sunt fapte care alimentează impresia la tot pasul. În definitiv, după exuberanța promițătorilor ani ‘90 – cu înțelegere între națiuni, succese tehnologice fără precedent, confort și libertăți individuale ameliorate – câțiva indicatori ne spun totul.
Crizele, de la cele sanitare, trecând prin cele economice, la cele de motivare și creație, și conflictele armate sunt curente, iar curmarea lor nu se întrevede. Regulile democrației sunt luate ca un fel de plastilină și desfigurate pentru perpetuarea unor clici, încât autoritarismul revine sub culori noi. „Refeudalizarea” înaintează, iar justiția se separă de dreptate. Creativitatea socială se epuizează în albia „progresismului”, care, în loc să atace inechitățile, se preocupă de schimbarea naturii dată la naștere. Inși vădit incapabili ajung să decidă soarta oamenilor, propaganda lor rudimentară ocupă mințile, în vreme ce demnitatea, integritatea și onoarea dau înapoi.
Cine caută, găsește motive să devină pesimist. Întrucât fiecare își trăiește viața cu fața spre sine, se caută refugii. Cele mai frecventate sunt acum obținerea puterii asupra altora, îmbogățirea proprie, consum oricum, narcoticele, emigrarea.
Pesimismul nu este ceva nou. Nici pesimismul la vârf nu este nou. Foarte probabil că Emil Cioran l-a dus cel mai departe, cu regretul său, evident retoric și șocant, de a se fi născut.
Nou este însă faptul că se confirmă pe scară mare anticipările pesimismului. De pildă, ceea ce intuia Sextus Empiricus, privind vulnerabilitatea valorilor sub asaltul relativizării, se trăiește efectiv. Schopenhauer a anticipat că trecerea la „the balance of powers” va intensifica concurența și va duce la războaie într-o lume dominată de interese materiale și de putere. Dostoievski a arătat, prin personaje din romanele Crimă și pedeapsă și Idiotul, ce se petrece într-o lume fără Dumnezeu. Nietzsche a avertizat că se trece de la „mica”, la „marea politică” a împărțirii Pământului. Horkheimer și Adorno au prevenit că supunerea a tot ce este natural de către subiect va culmina cu lupta oarbă din societate. Din progres mai rămâne „trecerea de la praștie, la megabombă”. Heidegger a argumentat că, în condițiile transformării în obiect de prelucrat a orice, însăși ființa umană ajunge să fie fabricată.
Este pesimismul ultimul cuvânt?
Putem reflecta pe cazul lui Emil Cioran asupra pesimismului, căci forma dezvoltată este cheia pentru înțelegerea formei simple. Se cuvine să o facem întrucât din considerente ca ale sale se revendică tot mai mulți, mai ales la noi. În plus, deducțiile pe care pesimismul le face au devenit mai clare, refugiile mai discutabile. Clar devine și faptul că pesimismul perpetuează crizele, sporind confuziile.
Prima observație ce se poate face este aceea că pesimismul iese din terenul a ceea ce realitatea impune. Emil Cioran o și recunoaște: „Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prăbușit din cauza ideilor” (Emil Cioran, Pe culmile disperării, 1934, Humanitas, București, 1990, p.176). Cum se observă, el trăia obsesii și, paradoxal, găsea voluptate în pesimism. Ne dăm seama, recitind cartea Pe culmile disperării, că și el pleacă de la două premise generale: o abordare a realității și o atitudine a subiectului.
Lumea ne este accesibilă printr-o abordare mai mult sau mai puțin organizată. Se iluzionează cel care crede că vorbește despre lume ca atare, fără prealabile. Emil Cioran știa bine aceasta. El proceda metodic și s-a oprit la infinitul realității: „Totul e prea puțin față de nemărginire. Nimeni nu poate avea experiența infinitului fără amețeli, fără o tulburare adâncă și care nu se poate uita. Și cum să nu te tulburi când în infinit nici o direcție nu e mai valabilă decât cealaltă?” (p. 151). Infinitul, deja etimologic, privează de importanță orice fapt și poate dezarma orice inițiativă.
Din capul locului, Emil Cioran asociază infinitul cu iraționalitatea. „Lumea n-are nici un sens nu numai fiindcă este irațională în esența sa, dar și fiindcă este infinită. Sensul este conceptibil numai într-o lume finită, în care poți ajunge la ceva, unde sunt limite care se opun regresiunii noastre, în cer există puncte sigure și delimitate, astfel ca lumea să poată fi asimilată unei istorii cu convergență universală și precisă, așa cum face concepția progresului. Infinitul nu duce la nimic, fiindcă în el totul e provizoriu și caduc (p. 151). Dar concluzia lipsei de sens stă, la Emil Cioran, nu doar pe asocierea infinității și iraționalității – ce a venit în cultura europeană până în mentalitățile anilor treizeci – ci și pe o asumpție: „orice existență subiectivă este un absolut pentru sine însăși” (p.17). Asumpție, desigur, corectă, care lasă însă loc unor obiecții temeinice.
Bunăoară, din premisa absolutului „existenței subiective” se putea deriva și că dinspre subiectul care suntem, ca oameni, pleacă, de fapt totul în ceea ce privește viața noastră. Nu dinspre infinit, cu care ne confruntăm ulterior! De la acest „absolut” se poate pleca la fel de justificat și pentru a construi o alternativă la lipsa de sens. Dar, în fața acestei posibilități, care îi era cunoscută, Emil Cioran prefera să topească totul în copleșitorul infinit.
Cum se face că acest „absolut”, al „existenței subiective”, este și asumat de subiect invariabil și inflexibil ca absolut? Emil Cioran trece peste această întrebare, care l-ar fi dus la reflecții asupra istoriei, în care subiectul poate fi găsit în toate ipostazele – exuberant, neglijat, strivit, distrus. Învățăturile istoriei el le descalifică. Și când discută despre istorie, el o face sub imperiul conștiinței infinitului.
În orice caz, plecând de la asemenea premise, Emil Cioran își formulează argumentul său vestit: „faptul că exist eu dovedește că lumea n-are nici un sens. Căci în ce fel pot găsi un sens în frământările unui om, infinit dramatic și nefericit, pentru care totul se reduce în ultima instanță la neant și pentru care legea acestei lumi este suferința?” (p. 20). Este un argument ce impresionează, dar nu-i greu de observat că este sofistic. La drept vorbind, nu avem cum deduce, doar din felul cum suntem, esența lumii! Fiecare murim, dar este iluzoriu să credem că lumea în sine devine alta.
Cu aceste premise și deducții, Emil Cioran a angajat interpretări și generalizări. „În acest moment nu cred în absolut nimic și n-am nici o speranță. Îmi pare lipsite de sens toate expresiile și realitățile care dau farmec vieții. Nu am nici sentimentul trecutului, nici al viitorului, iar prezentul îmi pare o otravă” (p.76). El deschide, totuși, la un moment dat, o fereastră spre alt orizont – lirismul. „Aș iubi – scrie Emil Cioran – o lume în care n-ar exista nici un criteriu, nici o formă și nici un principiu, o lume a absolutei indeterminări” (p. 97). Dar tot el închide repede fereastra: „Poți nega un sens al vieții din atâtea puncte de vedere, încât o enumerare a lor devine inutilă” (p. 113). Ca urmare, conchide Emil Cioran, „istoria este ceva ce trebuie depășit” și postulează imediat: „cunoașterea adevărată este cel mai mare întuneric” (p.120).
Soluția sa este „înapoi înspre haosul inițial, înspre haosul absolut” (p.140). Ajuns aici, „nu se poate anula timpul decât prin viețuirea absolută în moment, în abandonarea totală la seducțiile clipei. Atunci realizezi eternul prezent, care nu este decât un sentiment de prezență eternă a lucrurilor” (p. 134). Însăși teodiceea, disciplina care vrea să explice răul în lume în condițiile plenipotenței lui Dumnezeu, are de luat, scrie Emil Cioran, o altă formă: „Creștinii n-au înțeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni, decât oamenii de el. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit până dincolo de margini de acești oameni care nu știu decât să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creației sale, dezgustat de pământ și de cer. Și-mi închipui un Dumnezeu avântându-se în neant, ca Iisus de pe cruce…” (p.148). Ar rezulta o „lume a disperării”, în care se trece de fapt de la pesimism, la asumarea „absurdului”.
Desigur, și pesimismul este un curent cu versiuni variate în timp. Viziunile au fost diverse, autorii lor sunt înconjurați de gloria de a nu fi cedat iluziilor, unii au etalat o rară strălucire stilistică, cititorii se desfată sesizând că lumea poate fi privită și altfel.
Numai că lumea poate fi privită și altfel decât pesimismul. Fac trei observații în această privință.
Prima observație este că nimeni nu este de la naștere pesimist, ci devine. Ca orice altă viziune, și pesimismul se explică azi coerent – la el contribuind, ca și în cazul altor viziuni, experiențele vieții individuale, cele ale comunității, caracteristicile epocii, ale culturii. Pesimismul maxim, al lui Emil Cioran, nu se poate explica fără psihologia autorului, o anume situație a României și o percepție dramatizată a acesteia.
A doua observație ține de faptul că nimeni nu poate scoate pe cineva din subiectivism, dacă acela vrea dinadins să fie subiectiv și nu se acceptă decât pe sine. Și pesimist, pe deasupra. Acest argument deja clasic rămâne valabil.
Nu poate scoate, dar se poate argumenta pentru scoatere. De altfel, un pesimism consecvent este și el contradictoriu și, astfel, imposibil. O probă empirică este chiar aventura târzie a lui Emil Cioran (vezi Friedgard Thoma, Um nichts in der Welt, Weidie, Bonn, 2001) cu profesoara germană, care a dovedit că și cel mai pesimist aderă undeva la pozitivitatea vieții.
A treia observație este că Emil Cioran trece peste faptul că oricine susține ceva, intră într-o discuție. El ne și previne: „Idealul oricărui om ar trebui să fie încetarea de a fi om. Și aceasta nu se poate decât prin realizarea arbitrarului absolut” (p. 178). Numai că și această „încetare” este o propunere într-o discuție a unor oameni, ce se supune inevitabil criteriilor de sens ale propozițiilor. Și formularea unei propoziții despre lipsa generală de sens este sub condiția sensului acelei propoziții.
Obiecția și mai tare este aici că, „încetarea de fi om” face fără sens arbitrarul însuși. Rațiunea este simplă: distincțiile, inclusiv necesar-arbitrar, sens-nonsens sunt ale noastre și, cu aceasta, ale lumii pe care, ca oameni, o creăm pe harta realității. Nu altcineva decât noi, ca oameni într-o anumită cultură și civilizație, facem distincțiile.
„Salvarea nu poate fi decât în recâștigarea imediatului. Căci omul este o ființă care a pierdut imediatul” (p.177). Recâștigarea imediatului, pe care Emil Cioran o propune explicit, este o urmare logică. Este oare destul?
Când o construcție se năruie, o iei de la bază, din nou. Tot îți trebuie o casă. Heidegger, în celebra Scrisoare asupra umanismului (1945), avea dreptate – nu se poate trăi fără „acasă”. De aceea, nici nu se poate rămâne la imediat. Nu poți sta în casă fără să te scoată din ea nevoile și obligațiile. Realitatea este mai tare decât aspirația, încât tot trebuie să te raportezi la realitatea de dincolo de imediat.
Cu aspirația abia începe schimbarea realității. Nu abordez aici chestiunea, ci mă opresc la observația că pesimismul are, la rândul său, efecte. Ele populează azi reflecții curente, cum se constată lesne în jur: „viața-i scurtă, de ce să mă obosesc?”; „ceilalți sunt pierduți în afaceri anoste, nu are rost să leg ceva cu ei!”; „istoria este plină de decepții, nu mai trebuie și ale mele!” și multe altele. Nu mai vorbesc de „pesimismul belferesc” – așteptarea continuă ca alții să-și asume costurile, sau de „pesimismul șmecheresc” – furtul din avuția publică și decizii oneroase sub pretextul că acum este război, ori de „pesimismul trivial” – pentru care nimic din ce fac alții nu este bine.
Or, realitatea este în sine. Așa cum dovedește istoria culturii și civilizației, acțiunile oamenilor sunt cele care dau pentru ei fața semnificativă a realității, pe care la nevoie o schimbă.
Desigur, nu putem, de pildă, schimba durata vieții – acum medicul Johannes Huber ne spune că organic viața umană nu poate trece un anumit prag. În fața multor rele, ea este firavă. Nu putem schimba multe pe lume. Dar putem schimba destul de mult, încât să reducem suferința și să aducem pacificare, libertate, dreptate, schimbare în bine, de care sensul este legat.
Nu ne angajăm să schimbăm? Atunci pesimismul cuprinde mințile și pesimiștii au succes. Numai că ei sunt adesea pesimiști înainte de a acționa. Și înainte de a ști cum. Unii chiar și înainte de a ști ce-i de făcut și de a încerca să afle. Peste toate, înainte de a face ceva! Iar pesimiștii întorc oamenii la începuturi.
Odată cu crizele și conflictele ce nu se mai sfârșesc, cu desfigurarea democrației, revenirea la autoritarism și „refeudalizare”, cu justiția fără dreptate, cu slaba creativitate socială, cu răsturnarea de valori pe care le-am menționat, se trăiește o criză acută a sensului. Fapt uimitor, ea se trăiește în cea mai mare dezvoltare științifică și tehnologică din istorie, după cea mai lungă perioadă de pace în Europa și cu șanse de a cunoaște mai mari ca oricând.
Dar criza sensului este și ea condiționată. Ea este condiționată azi de ieșirea de sub control cetățenesc a deciziilor, de toleranța față de decădere, de desconsiderarea dreptății, de proliferarea urii, de răsturnarea ierarhiei valorilor. Dacă ar fi preocupare pentru a le eradica, sensul ar reveni.
Criza sensului nu este doar a unei situații care și-a pierdut direcția. Este și criza reacției. Nu poți afla sens în cele din jurul tău când stai cu abuzurile și falsificările în brațe sau la taclale și nu faci nimic contra lor.
