Toţi aceşti experţi au spus acelaşi lucru, în diferite feluri (cele afirmate cel puţin de Valentin Ionescu, Daniel Dăianu şi Ionuţ Dumitru au fost consemnate de mine, de-a lungul anului trecut): povara cheltuielilor generate de mărirea punctului de pensie este insuportabilă pentru buget.
Mai corect spus, este suportabilă anul acesta, dar deficitul bugetar va sări foarte mult, apoi devine de nesuportat la orizontul anului 2023, când anvelopa pensiilor va ajunge să fie vreo 35 de miliarde de euro.
Practic, chiar presupunând că banii aceştia vor fi găsiţi, nu vor mai exista bani pentru investiţii de stat. Dezvoltarea României va fi puternic stopată.
Acesta va fi efectul imediat, matematic. De facto, banii necesari vor trebui însă luaţi prin noi împrumuturi, care vor îndatora şi copilul născut acum, şi pe cel născut mâine, ori poimâine.
Mai adăugăm aici un alt factor: ajungerea la pensie dincolo de orizontul anului 2030 a „ceauşeilor”, exact în momentul în care pensiile acestora vor fi alimentate din Pilonul I de generaţiile în muncă ulterioare, mult subţiate. Criza statului român va fi teribilă, iar viitorul dominat de aceste măriri ale pensiilor este de neimaginat.
Practic, pensionarii nici nu se vor putea bucura de aceste pensii mărite, pentru că, fără substrat fiscal în economie, adică fără veniturile corespunzătoare, aceste pensii vor fi mâncate, ca forţă de cumpărare, de inflaţie. Mai ţineţi minte anii ’90, când eram toţi milionari în lei şi nu aveam bani să ne cumpărăm o shaorma, ori un lapte Brenac? Acolo ne ducem, dar mult mai rău şi cu consecinţe mult mai complexe.
Ca să înţelegem miza actuală, trebuie să revenim la declaraţiile făcute recent de Ludovic Orban:
Majorarea alocațiilor generează o cheltuială suplimentară la buget de 6,3 miliarde de lei. Adăugați încă 16 miliarde de lei pentru a asigura creșterea pensiilor și pe salarizare și vedem ce impact bugetar este. Guvernul nu are bani de casă și nu poate aduna bani din eter. Deficitul înseamnă cheltuirea unor bani care nu există.
Ce vrea să spună Orban? Simplificând, Legea bugetului de stat stabileşte nişte cheltuieli şi nişte venituri de principiu, calculate matematic. În economia reală, şi unele, şi celelalte sunt diferite.
Presupunând că Guvernul va reuşi până în toamnă să impună o disciplină fiscală draconică, dacă avem un guvern de profesionişti, există posibilitatea ca cheltuielile să se apropie de valorile prefigurate teoretic prin Legea bugetului de stat. Dar dacă discutăm despre venituri, aici lucrurile sunt mult mai complicate.
De exemplu, să luăm veniturile din TVA. Diferenţa dintre veniturile realizate şi cele estimate la 100% era, în anul 2017, de 36%. Este cea mai mare diferenţă din UE. Sumele de bani aflate în joc sunt foarte mari. Teoretic, 36% acesta ar însemna vreo şase miliarde de euro, adică vreo 28 de miliarde de lei. Mai mult cu vreo cinci miliarde de lei decât plusul la mărirea alocaţiilor şi pensiilor pe acest an…
Ca să continuăm comparaţia, să spunem doar că Olanda are anual din TVA venituri de vreo 40 de miliarde de euro, ceea ce reprezintă cam a şasea parte din PIB-ul României.
Dar cum aduci spre 100% veniturile acestea din TVA? Aplicând de exemplu sistemul informatic SAF-T. Acesta a făcut minuni în Polonia. Cum pui în funcţiune SAF-T? Având un sistem fiscal informatizat care să funcţioneze perfect. În Polonia, SAF-T a fost pus la punct şi a început să funcţioneze în vreo şase luni. Mă îndoiesc însă că guvernul de la Varşovia avea de informatizat Polonia din paleoliticul informatic în care se află azi România, până în era noastră.
Aşadar, la noi, am putea prefigura că venituri spre 100% din TVA vor fi posibile de prin anul 2021 sau 2022, iar Florin Cîţu ar avea totuşi destule motive să râdă de mine şi să spună că sunt un poet.
Un alt factor de input (cum este numit el în analiza economică) ar fi anunţata recesiune globală. În funcţie de momentul când va începe aceasta, ea va duce la contractarea masei monetare şi la mărirea şi mai accentuată a deficitelor. Ludovic Orban nu are de unde să ştie (aşa cum nu ştie nimeni) exact când va veni această recesiune economică.
Este însă clar că, în contextul local, aceasta se va transforma într-o criză localizată puternic, în România, pe creşterea deficitelor. Dacă se va întâmpla în a doua parte a anului în curs, impactul va fi resimţit puternic în capacitatea Guvernului de a majora alocaţiile şi, mai ales, pensiile.
Care este orizontul politic al acestor calcule cifrice? Pentru mine este evident că, la preluarea guvernării, PNL nu avea o imagine de ansamblu asupra ruinelor fumegânde lăsate de Cabinetul Dăncilă. Am înţeles imediat că strigătele vectorilor PSD, cu „PNL vă taie pensiile” ş.a.m.d., vin din conştienţa faptului că nu sunt bani şi ne pregătim intens pentru momentul când va deveni vizibil, public, consacrat acest lucru, pentru ca atunci să putem să spunem: „Aţi văzut că am avut dreptate? PNL nu vrea să vă mărească pensiile! Votaţi-ne!”.
Calculul politic este simplu ca Teorema lui Pitagora: momentul când va trebui mărit punctul de pensie cu 40% este la 1 septembrie, fix înainte de alegerile legislative la termen. Când PSD va spune „Aţi văzut că am avut dreptate? PNL nu vrea să vă mărească pensiile! Votaţi-ne!”, va fi în pragul alegerilor şi ar urma să capitalizeze politic acest slogan simplu, câştigând voturi.
Aşa că PNL încearcă să facă în aşa fel încât acest moment al adevărului, de la 1 septembrie, să fie după alegerile legislative anticipate. „Apoi vom vedea noi cum gestionăm şocul în patru ani de guvernare”.
Probabil că sociologii au spus PNL că nu poate, pur şi simplu, să o „bufnească” dintr-o dată, după anticipate, ci trebuie să pregătească oarecum terenul până atunci. Ei, şi pentru că trebuie pregătit terenul, Orban, Cîţu şi alţi politicieni liberali vor lua la prelucrat subiectul, de-acum încolo, luni de zile.
Cam în felul următor:
În nicio țară civilizată din lumea asta, dacă vine un partid și promite dublarea pensiilor, partidul acela nu e luat în serios. Nu există nicăieri în lume să dublezi alocarea alocațiilor de două ori într-un an.
Acum, eu aş da următorul exemplu comparativ: să presupunem că te muţi într-un apartament, la etajul zece al unui bloc frumos, semnând în orb un contract, fără să-l citeşti. Apoi îl iei la lecturat şi afli că peste nouă luni te-ai angajat să te arunci pe geam, cu data şi ora stabilite concret.
Ce faci? Te execuţi disciplinat, ori cauţi metode prin care să scapi de nenorocirea care s-a abătut asupra ta? Iar dacă este vorba despre necazul unei singure persoane, mai treacă-meargă, ce te faci dacă e vorba despre tragedia unei ţări întregi, care riscă să devină neguvernabilă? Respecţi contractul cel tembel, ori încerci să faci în aşa fel încât să nu arunci ţara de la etajul zece?
